Holocaustul a însemnat moartea a peste şase milioane de persoane, din care 1,5 milioane de copii. Ce inimă să ai să omori un om? Dar un copil? …întrebări fără răspuns. Evrei, sinti (romi din Germania), romi, homosexuali, persoanele cu handicap şi adepţi ai sectei „Martorii lui Iehova" au fost victimele „soluției finale”. Regăsiți o poveste cutremurătoare a unuia dintre supraviețuitorii Holocaustului, în cartea „Nouă geamantane”, de Bela Zsolt, pe care Jurnalul v-o oferă începând de mâine. Un ghid al ororilor comise de om contra omului.
Începuturi
După cotropirea Poloniei, armata germană a preluat, sub conducerea ei, cazărmile orașului Oswiecim, transformându-l în cel mai mare complex de lagăre al perioadei naziste. Scopul: să asaneze această lume de elementele ei precare. Doi ani mai târziu, capacitățile de „cazare” ale lagărului Auschwitz I nemaifiind încăpătoare, s-a procedat la construirea altor două: Brzezinka și Auschwitz II (ambele grupate sub numele de Birkenau). Aceste două noi capacități de ucidere în masă și-au arătat foarte curând productivitatea, dimensiunile crimelor din această perioadă, depășind orice limită a imaginabilului. Aceste crime se executau sub deviza „munca eliberează”, înscrisă pe frontispiciul porții de la intrare, cu litere de fier forjat - dovadă a cinismului conducătorilor naziști.
Sortarea
Deportații erau dispuși în rânduri compacte și sortați pe peroane. Bătrânii și copiii erau despărțiți de grupurile apte de muncă, pregătindu-se să facă ultimul drum al vieții lor, către camerele de gazare, ascunse sub forma unor dușuri. Deportații apți de muncă au fost încartiruiți în așa-numitele spații de carantină. Batjocoriți și înfometați, își pierdeau încetul cu încetul personalitatea. Urma înregistrarea și tatuarea respectivelor numere pe braț și drumul spre cazarmament, pentru a-și ridica ținuta de lagăr. Cel care supraviețuia carantinei era integrat într-o grupă de muncă, care-și avea sediul la Auschwitz III, lagăr situat în afara complexului, în localitatea Monovitz. Deportații munceau în industria de apărare, în condiții inumane, în mod special pentru concernul IG-Farben, la care era asociată și firma Degesch. Această întreprindere producea gazul de luptă Ciclon B, care, după 1941 a fost intens folosit în lagărele de concentrare, în vederea gazării deținuților sub binecunoscuta metodă. Efectul gazului se face simțit numai după 20 de minute și provoacă o moarte în chinuri groaznice.
144 de evadări reușite
Aproximativ 802 de deținuți au încercat să evadeze de la Auschwitz, din care aproximativ 144 au reușit. Soarta a 331 de evadați este încă necunoscută. O pedeapsă obișnuită pentru încercările de evadare era moartea prin înfometare. Familiile celor care reușeau să evadeze erau uneori arestate și trimise la Auschwitz pentru a opri alte încercări. Dacă un prizonier evada, 10 deținuți erau aleși la întâmplare și erau omorâți.
Eliberarea
În afară de înfometare, deținuții mureau împușcați, maltratați sau pe post de cobai, pentru experimentele doctorilor SS. Celor uciși li se extrăgeau dinții de aur, iar părul lor era folosit în industrie. În ianuarie 1945, pentru a șterge urmele acestor masacre colective, conducătorii naziști au hotărât să distrugă orice urmă a crimelor lor, prin raderea de pe fața pământului a lagărelor. Multe dintre barăci au fost incendiate sau distruse prin explozie. Datorită faptului că armata sovietică a înaintat mai repede decât se așteptau naziștii, o parte a lagărului de la Auschwitz, cu cele 39 de incinte ale sale, a rămas nedistrusă, constituind mărturia tragismului acestor locuri. Deţinuţii rămaşi în tabăra de la Auschwitz puteau auzi focurile artileriei sovietice. Totuşi, naziştii urmăreau să împiedice Armata Roşie să elibereze lagărul. Oamenii au fost încolonaţi şi obligaţi să pornească la drum. Zi şi noapte. Cel care rămânea în urmă era ucis pe loc. 56.000 de deţinuţi au luat parte la „marşul morţii”. Pentru aproape 15.000 dintre ei a fost ultimul drum.
În prezent
Pentru ca asemenea atrocități să rămână vii în amintire, iar victimele terorii naziste să nu fie uitate niciodată, UNESCO a declarat lagărele de la Auschwitz, în 1979, ca parte a moștenirii culturale universale a omenirii. Printre barăcile care compun acest teritoriu al groazei, acum crește iarba. Unele locuri sunt frumos amenajate cu adevărate covoare de flori. Cu toate acestea, prezența crematoriilor, a furnalelor, a barăcilor de triere și a zidului morții obligă la o permanentă rememorare a tot ce s-a întâmplat atunci.
La ce ce poate duce războiul: o lume lipsită de speranță și de sens
Cartea de memorii a lui Zsolt a fost numită de romancierul britanic Tibor Fischer „cea mai bună contribuție la scrierile despre Holocaust”, avertizând însă că „nu este pentru cei smeriți”. Ea este remarcabilă pentru umorul său negru, iar autorul „un ghid cool și urban al ororilor”.
Ladislaus Löb, scriitor, traducător, supraviețuitor al Holocaustului, savant al literaturii și dramaturgiei iluminismului german și profesor emerit la Universitatea Sussex din Anglia, scrie despre carte: „Un portret aspru, preventiv al unei lumi lipsite de speranță și de sens, în care oribilul merge adesea mână-n mână cu ridicolul grotesc. În primii ani ai celui de-al Doilea Război Mondial, evreii din Ungaria nu au fost exterminați precum cei din Europa de Est ocupată de naziști. Totuși, exista o discriminare dură antisemită, iar în 1941-1942, 100.000 bărbați evrei din toate categoriile sociale au fost duși la muncă forțată în Ucraina, ca parte a armatei ungare, care lupta de partea germanilor. În afară de înfometare, boli și expunerea la toate adversitățile vremii, bărbații erau tratați cu o brutalitate inimaginabilă de gardienii antisemiți. În 1939, Zsolt, împreună cu soția lui, Agnes, s-au refugiat la Paris; dar la scurtă vreme după izbucnirea războiului, s-au întors în Ungaria la insistențele ei. În 1942, Zsolt a fost trimis în Ucraina. Ca evreu, membru proeminent al opoziției politice, a fost tratat cu deosebită cruzime de soldații și ofițerii unguri, dar prietenii lui influenți din capitală au reușit să îl aducă acasă la sfârșitul lui 1943. La scurtă vreme după întoarcerea în Budapesta a fost aruncat în faimoasa închisoare politică de pe bulevardul Margit, sub acuzația de provocare și furnizare de informații defăimătoare. În ianuarie 1944, după patru luni de detenție, a fost eliberat. Împreună cu soția lui, s-a dus la Nagyvárad, să se recupereze la casa părinților săi. Între timp, Hitler și-a pierdut încrederea în aliații maghiari și în 19 martie 1944 trupele germane au invadat Ungaria. În câteva săptămâni, toată populația evreiască din țară, cu excepția celei din capitală, a fost adunată, „ghetoizată” și deportată la Auschwitz de către deosebit de sadicii jandarmi maghiari. Între sfârșitul lui aprilie și jumătatea lui iulie, în jur de 430.000 au ajuns în lagărele morții, unde 100.000 de bărbați și femei au fost selectați pentru muncă forțată, iar restul au fost gazați imediat. Pe 15 octombrie, după o încercare a regentului Miklós Horthy de a scoate Ungaria din război, Partidul Crucilor cu Săgeți a luat puterea și au dezlănțuit un regim al terorii; jumătate din cei 200.000 de evrei rămași în Budapesta au fost uciși înainte de a fi apucat să fie eliberați de Armata Roșie la începutul lui 1945.
Când a început războiul, populația evreiască din Ungaria se ridica aproximativ la 725.000 de oameni; când s-a încheiat, abia dacă mai erau în viață 260.000. Între 27 mai și 3 iunie 1944 în jur de 19.000 de oameni au fost ridicați din Nagyvárad și duși la Auschwitz. Dintre aceștia, aproape 90% au murit. Zsolt și soția lui au reușit să scape din ghetou, s-au ascuns în Budapesta și, în cele din urmă, au reușit să se refugieze în Elveția, ca membri ai „grupului Kasztner”. În primăvara lui 1944, când începe deportarea, jurnalistul Reznő Kasztner, împreună cu câțiva membri ai comunității maghiare evreiești, a demarat un aventuros proiect de salvare, în care erau implicați ofițeri naziști, inclusiv Adolf Eichman, care acționau cu aprobarea lui Heinrich Himmler. Ei trebuiau să le furnizeze germanilor 10.000 de camioane și alte bunuri de larg consum din străinătate în schimbul vieților a unui milion de evrei care încă supraviețuiau în Ungaria și în alte țări din Europa de Est. Niciuna dintre părți nu ar fi putut considera realistă această înțelegere, iar partea germană e posibil să fi sperat că așa ar putea ajunge la negocieri separate de pace cu Aliații Vestici, în vreme ce evreii sperau să câștige timp și să țină în viață cât mai mulți de-ai lor până la prăbușirea finală a Marelui Reich. Înțelegerea nu s-a concretizat, dar în cursul negocierilor Kasztner a reușit să salveze un grup de 1.670 de bărbați, femei și copii la un preț de răscumpărare de 1.000 $ de persoană, bani strânși de evreii elvețieni și americani. Grupul a fost selectat de un mic comitet, din care a făcut parte și Kasztner, din comunitățile de evrei din toată Ungaria. Din el făceau perete oameni bogați, capabili să contribuie la plata răscumpărării, figuri proeminente din viața politică, religioasă și culturală, dar și câțiva oameni de rând, care au izbutit cumva să se strecoare. Trenul a plecat din Budapesta pe 30 iunie și a ajuns la lagărul de concentrare Bergen-Belsen pe 8 iulie 1944. Aici trebuia să aștepte rezultatul negocierilor lui Kasztner. 380 de oameni au reușit să ajungă în Elveția pe 21 august, iar restul de 1.368, în noaptea de 6 spre 7 decembrie 1944. În ultimul grup erau Zsolt și soția lui, care fuseseră invitați să se alăture acestui grup de către Kasztner. Mama, frații și surorile lui Zsolt, părinții soției sale și fiica de treisprezece ani a acesteia din prima căsătorie au fost uciși la Auschwitz. Kasztner însuși - care a fost acuzat că a colaborat cu naziștii pentru profitul personal și a pierdut un proces de calomnie pe care l-a intentat pe această temă - a fost ucis în Tel Aviv în 1957 de extremiști de extremă dreaptă, din câte se pare. În 1958 a fost reabilitat post-mortem de Înalta Curte din Israel.
În iunie 1945, Zsolt s-a întors în Ungaria și și-a reluat imediat activitățile politice și jurnalistice. În 1947 a fost ales în parlament, dar în scurtă vreme a fost supus unor presiuni extreme pentru a se alinia la doctrina comunistă. În toamna lui 1948 a fost internat în sanatoriul de la Budapesta, unde a murit pe 6 februarie 1949, la vârsta de 54 ani. Soția lui s-a sinucis în 1951, la trei ani după ce a publicat jurnalul fiicei ei moarte, care a fost păstrat de credinciosul bucătar maghiar al familiei.
„Nouă geamantane” a fost publicată inițial în Haladás, în foileton. Primul fragment a apărut în 1946 și ultimul, în anul următor. Ultimele două episoade sunt fragmente din Partea a II-a, care a fost planificată, dar nu a mai fost scrisă niciodată. Ele descriu o parte a călătoriei lui Zsolt de la Bergen-Belsen în Elveția, cu trenul. Partea I singură e o carte completă în sine. Se încheie cu sosirea lui Zsolt la Budapesta după ce a scăpat din ghetoul din Nagyvárad. O ediție a scrierii „Nouă geamantane” sub formă de carte a fost anunțată în Haladás în toamna lui 1947, dar nu s-a materializat niciodată. Poate Zsolt a fost prea bolnav să mai organizeze publicarea, n-a mai dorit sau nu a reușit să o facă din cauza reacțiilor personale ostile sau a reacțiilor politice la acest serial. Decenii întregi după moartea lui a rămas în dizgrația cercurilor puterii, nu numai pentru că a fost anticomunist și evreu, ci și pentru că orice discuție despre antisemitism și soarta evreilor în al Doilea Război Mondial nu era privită cu ochi buni în blocul sovietic. Ca rezultat al acestei conjuncturi, cartea nu a apărut în Ungaria decât în 1980.
„Nouă geamantane” este una dintre primele - și cele mai importante - cărți de memorii despre Holocaust scrise vreodată. Când Zsolt a început publicarea ei în foileton, practic nu exista niciun fel de „literatură a Holocaustului”. La o distanță de peste jumătate de secol există un volum enorm de scrieri pe această temă, dar cartea lui Zsolt își păstrează unicitatea. Concentrându-se în principal pe experiența personală de deținut în ghetoul Nagyvárad și mai apoi în lagărul de muncă forțată din Ucraina, el oferă nu numai o imagine rară și extrem de incisivă a fascismului maghiar, dar și o denunțare șocantă a cruzimii, indiferenței, egoismului, lașității și trădării de care ființele umane în general – în egală măsură victime sau atacatori – sunt capabile în circumstanțe extreme, create de alte ființe umane. Seria sumbră de orori, presărată cu farse grotești, ironie acidă și umor macabru, pe ici, colo, îmblânzită de amintiri ale unor fapte bune, descrie o pictură de coșmar a unei lumi lipsite de speranță, care și-a pierdut toate valorile și sensul. În afară de a fi unul dintre primii, Zsolt este de departe și unul dintre cei mai desăvârșiți scriitori ai Holocaustului, care poate fi comparat cu Primo Levi, Elie Wiesel sau Imre Kertész”. Nu ne rămâne decât să citim la ce poate duce războiul și să sperăm că istoria nu se repetă.