„În ajunul Anului Nou, românii ghicesc în foi de ceapă cum va fi noul an. Vor ști precis care lună va fi cu zăpadă, care ploioasă ori secetoasă. Semne prevestitoare ale foițelor subțiri de ceapă. Un obicei de veacuri. Cum va fi «piaza», bună, ori rea, vom vedea...”, își începe etnologul Gheorghiță Ciocioi explicațiile. „Piaza se arată a fi uneori și o furcă de tors, mătura, un om, un câine, o găină (care cântă cocoșește), o stare rea, un timp al zilei etc. Prezențe concrete ale unor semne prevestitoare, ori ale unor lucruri știute mai dinainte”, a completat reputatul filolog.
Ghicitul în foile de ceapă
„Revenind la ghicitul în foile de ceapă - a urmat Gheorghiță Ciocioi -, acesta este o «practică» străveche, întâlnită mai cu seamă în Persia și la popoarele turcice din Asia Centrală. Se consideră și astăzi, în Iran, că ceapa protejează împotriva farmecelor și magiei, funiile de ceapă din fața ferestrelor unei case fiind socotite a avea un rol aparte în apărarea familiei, ori că arderea cojilor de ceapă aduce sărăcie, provocând chiar inundații. În Asia Centrală, înflorirea cepei în casă, se crede, poate conduce nu de puține ori la schimbări majore în familie. În rău. În foile de ceapă se pot ghici nu doar unele evenimente viitoare”.
Predicții dinspre cumani
Dar? „Se pot face adeseori, prin ele, vrăji unor persoane. Care să se manifeste în viața lor (arareori «în bine») la un moment dat. Unii oameni presimt aceasta prin anumite lucruri, prin cei din preajmă, ori în nebănuite ceasuri ale zilei, când «piezei» (vraja, prevestirea prin ceapă) «îi vine rândul» («se plinesc» cele ale foii de ceapă). Pe scurt... În persană, tadjică și în limbile kipceak (dar nu numai) cepei i se spune «piaz» (piez, în unele limbi turcice). Românii au moștenit cel mai probabil obiceiul și numele «piezei» din cumană («pias»/«piaz», a se vedea Codex Cumanicus, 1303). Și da, de la ceapă, vezi «pieziș» lucrurile. Nu doar pe moment. Piaza «strâmbându-le» din plin în unele împrejurări ale vieții. Mă rog, mai sunt și foi de ceapă/«pieze» bune...”.
„A drege busuiocul”: rădăcini, tradiții, superstiții
În continuare, o altă „zicere” faimoasă în rândul românilor: „a drege busuiocul”. Etnologul Gheorghiță Ciocioi are din nou cuvântul: „Este o expresie bine cunoscută astăzi tuturor. Cu înțelesul de «a repara o gafă», «a salva aparențele». Sensul este tălmăcit, mai nou, în felurite chipuri. De la cantitatea de busuioc pusă în mâncare pentru gust, până la vinurile «drese cu busuioc», în încercarea de a le primeni savoarea”. Chiar așa? „Fără doar și poate, multe dintre expresiile de la noi trebuie văzute într-un context mai larg, luând aminte la un spațiu cultural-religios ce cuprinde țările vecine, ținând de anumite obiceiuri. Iar «a drege busuiocul» are legătură cu praznicul Bobotezei, «dregerea» mănunchiului de busuioc, atunci când în ajun de sărbătoare preoții merg prin casele credincioșilor pentru a le stropi cu agheasmă”. Fascinant!
Purtător de noroc
În plus: „Una dintre superstiții, la noi și în Balcani, cu prilejul dat, este legată de firul de busuioc primit din mănunchiul slujitorului: fetele nemăritate, ce vor așeza un fir de busuioc sub pernă, îl vor visa pe viitorul lor mire în acea noapte, iar mamele cu un copil vor mai avea parte și de alții. Ori că firul de busuioc va purta noroc. La sud de Dunăre, zicala circulă în legătură cu un preot nou, străin într-o parohie. Acesta, fără să-și cunoască enoriașii (și nici credința prea în profunzime), stropind cu agheasmă, dă uneori fire de busuioc unor tinere soții pentru «a se mărita» și unor femei sterpe pentru «a mai naște și alți copii». Nu-i rămâne, la plecare, decât «să dreagă busuiocul», trebuind să rămână în relații bune cu noii săi parohieni”.
Știrul și femeia stearpă
Nu în ultimul rând: „La bulgari se mai spune, ca o scuză a unui cleric pentru o gafă, că «acolo unde se stropește (cu) busuiocul crește și știrul». Prin termenul «știr», în această limbă, se înțelege atât buruiana cu frunze comestibile (cu același nume în românește), cât și o femeie stearpă. În timp, expresia a căpătat înțelesul știut: a nu prea avea habar în legătură cu o situație (un lucru, o persoană), iar după ce ai gafat, a încerca să o «scalzi»/«dregi»”.
Geoană a trecut Dunărea
Nu neapărat pentru că-i an electoral, dar de unde (pro)vine numele Geoană? Știți? Atunci, fiți atenți: „Este un nume întâlnit mai cu seamă în sudul Olteniei. La origine, este un nume bulgăresc, formă modificată în Bulgaria pentru Gheorghe/ Gheorghi. Geonă, Geono, Geone, în bulgărește - prin trecerea lui «g» în «ge» -, sunt totuna cu Gheonă, Gheono, Gheone. La sud de Dunăre sunt la fel de răspândite ambele forme. Uneori au parte de un sufix diminutival, ajungând Geonkă, Geonko etc.”, a punctat etnologul Gheorghiță Ciocioi.
După 1800…
Încă un pic de răbdare: „Astfel, la noi, nume de familie precum Geonea, Geoană, Gheonea/Ghionea își au originea în numele de botez bulgăresc Gheorghe, sub formele lui modificate. Ghencea/Ghincea, Ghenciu sunt, de asemenea, nume bulgărești (Ghenceo/Ghincio) ce provin din Gheorghe (diminutive ale acestui nume). Ar putea fi vorba, desigur, nu doar de bulgari trecuți după 1800 la nord de Dunăre, ci și de români ce au trăit în comunități bulgărești de acolo”.
Nume cu înțelesuri uitate
Geolgău, „un copil încă nebotezat”
Că tot veni vorba de Oltenia, să limpezim și originile unui nume iubit în Bănie (nu doar de suporterii Universității Craiova) - Geolgău: „Este un nume de familie din Oltenia, cu originea într-un supranume (o poreclă). Dialectal, în Bulgaria, Geolo/Giolo (pronunțat Geolu/Giolu), Geola/Giola și Geole (în partea de vest a țării vecine) se tălmăcesc prin «copil încă nebotezat», fiind socotite «nume de ocrotire». Geolko și Geolka (pronunțate cu «g» în apropiere de Dunăre) sunt diminutive pentru cuvântul și numele amintite”.
Contactul bulgarei cu dialectul aromân
Mai mult: „Interesant rămâne faptul că termenul bulgăresc ce a ajuns să desemneze un copil încă nebotezat, devenit nume mai apoi, s-a născut, după studiile cercetătorilor bulgari, din contactul bulgarei cu dialectul aromân: din «ğjone» = om tânăr, prin adăugarea formelor diminutivale «le»/«lo». Trecerea acestui nume/supranume peste Dunăre s-a făcut după 1800, cel mai probabil”.
Dincă, din sud
Altă mănușă aruncată (și ridicată): Dincă. „Este un nume folosit atât de români, cât și de bulgari (Dinko, Dinka, Dinkov). Întâlnit mai ales în sudul României. Terminația diminutivului e specifică limbii bulgare - cu toate că numele, în trecut, era des folosit la noi în forme apropiate (Dinicu, Dinică) -, fiind derivat din Dinu (Dino, bg.), provenit din Costandin (Kostadin, bg.)/Constantin”, a specificat Gheorghiță Ciocioi.
Pascu/Pașcu - de la Paști, la Pașcani
Pascu/Pașcu - ce diferențe ascund? „Numele Pascu era dat în trecut pruncilor născuți de Paști, ori în perioada pascală (în principal, în Săptămâna Luminată). Tot astfel cum pruncii născuți de alte praznice mari primeau numele acestora (Crăciun, Florea, Rusalin, Ispas etc.). Nume de Botez folosit de români și la sud de Dunăre (cei numiți Pascu, în Bulgaria, de pildă, sunt născuți în localități românești, bulgarii neprimind acest nume la botez). În grecește, Πασχάλης. Uneori întrebuințat și sub formele Pascal, Pascaly. Astăzi, Pascu a devenit la români nume de familie”, ne-a mai dezvăluit etnologul Gheorghiță Ciocioi.
Proveniență slavă
„Cel de-al doilea nume, Pașcu, este de proveniență slavă (Pașko), fiind derivat din Pașo - diminutiv pentru Pavel, atât în Răsăritul slav, cât și la sud de Dunăre. Preluat și de români. (Pașcani ar putea fi socotit astfel drept «Pavelești», «ai lui Pavel»)”, a conchis specialistul.
„În persană, tadjică și în limbile kipceak (dar nu numai) cepei i se spune «piaz» (piez, în unele limbi turcice). Românii au moștenit cel mai probabil obiceiul și numele «piezei» din cumană («pias»/«piaz»)”, Gheorghiță Ciocioi, antropolog
„«A drege busuiocul» are legătură cu praznicul Bobotezei, «dregerea» mănunchiului de busuioc, atunci când în ajun de sărbătoare preoții merg prin casele credincioșilor pentru a le stropi cu agheasmă”, Gheorghiță Ciocioi, antropolog
„Fetele nemăritate, ce vor așeza un fir de busuioc sub pernă, îl vor visa pe viitorul lor mire în acea noapte, iar mamele cu un copil vor mai avea parte și de alții”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
„La noi, nume de familie precum Geonea, Geoană, Gheonea/Ghionea își au originea în numele de botez bulgăresc Gheorghe, sub formele lui modificate”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
„Numele Pascu era dat în trecut pruncilor născuți de Paști, ori în perioada pascală (în principal, în Săptămâna Luminată)”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog