Carlo Giovanni Guglielmo Tebaldo Ponzi (1882-1949) a rămas în istoria universală drept omul care a reușit, printr-o ingenioasă schemă financiară, să agonisească, în doar câteva luni, în primele două decenii ale anilor 1900, nu mai puțin de 200 de milioane de dolari. Rețeta succesului? Niște banale cupoane poștale!
Fiu al unui poștaș și al unei fiice de funcționar de la Curtea de Justiție din Parma (Italia), Carlo sau Charles Ponzi, cum a devenit faimos peste Ocean, a primit o educație aleasă, cel puțin în prima parte a existenței sale tumultuoase. Grație ambiției materne, Carlo a absolvit o școală particulară pretențioasă unde a învățat să vorbească fluent limbile franceză și engleză. A urmat apoi studii la prestigioasa universitate Sapienza din Roma, căminul cultural al aristocrației italiene în acea epocă, iar când izvorul banilor familiei a secat, Carlo și-a luat viața în propriile mâini. Ca mulți alți tineri de seama lui, acesta, susținut de un unchi, a hotărât să-și încerce norocul în America, tărâmul visurilor frumoase pentru milioane de europeni. La data de 3 noiembrie 1903, Ponzi se îmbarca pe vasul SS Vancouver cu destinația Boston. Primii ani de rătăciri pe Pământul Făgăduinței l-au deturnat spre Canada, la Montreal, unde în 1907 era angajat la Banco Zarossi, o instituție bancară care manevra operațiuni modeste ale emigranților italieni. Aici a deprins, se pare, primele inginerii financiare. Promovat rapid manager - poate și grație apropierii de fiica patronului -, Carlo Ponzi a învățat rapid mecanismele prin care Zarossi strângea avere. Combinația era simplă: pentru a atrage cât mai mulți clienți, bancherul oferea dobânzi generoase, doar că le achita clienților banii abia după ce alți doritori își depuneau economiile în conturile sale. Cum cei mai mulți dintre clienți erau italieni care trimiteau regulat dolari acasă, în Italia, intervalul de timp dintre tranzacții îi permitea lui Zarossi să dispună după bunul plac de economiile oamenilor. Asta până la un punct, când schema a fost dibuită. Bancherul escroc avea însă totul pregătit. Cu buzunarele doldora de dolari, în primăvara anului 1908 a fugit în Mexic. Ciao, ragazzi!
Din pușcărie în pușcărie, apoi în fața altarului
Derutat de fuga patronului, Ponzi a executat și el un număr de magie financiară. Unul ridicol, care avea să-i aducă prima condamnare: trei ani de închisoare din care a executat integral douăzeci de luni (eliberat pentru bună purtare). Ce-a făcut viitorul milionar în dolari? A șterpelit carnetul de cecuri al unui client și și-a semnat un bon în valoare de 423, 58 de dolari, bani frumoși la acea vreme. Intenția lui Ponzi era să fugă în SUA, iar pentru această nouă aventură avea nevoie de o altă garderobă. Așadar, a investit banii furați în cămăși, costume, cravate și bretele! La ieșirea din penitenciar, a mai comis o gafă. La propunerea unui prieten, a acceptat să conducă în America un grup de italieni care nu știau limba engleză. Un control de rutină i-a adus o nouă condamnare - doi ani -, întrucât emigranții n-aveau acte legale. În urma acestei aventuri l-a cunoscut pe Charles Morse, bancherul (închis și el) care contribuise din plin la explozia panicii financiare americane din 1907. Eliberat în 1912, Ponzi s-a întreținut în SUA din activități disperate - printre altele, și-a vândut o bucată zdravănă de piele pentru realizarea unei grefe - până când, extenuat de combinații nefericite, a decis să se angajeze la o companie import-export, job unde s-a familiarizat cu variațiile de schimb dintre diferite monede. Limbile străine pe care le învățase sârguincios l-au salvat. „Întremat cât de cât - reliefa biograful Mitchell Zuckoff -, Carlo Ponzi a revenit în orașul primei sale descinderi pe pământ american: Boston. S-a însurat cu Rose Maria Gnecco și a încercat din răsputeri să devină băiat cuminte. Și-a mizat valuta adunată la compania de import-export pe un ziar gratuit ce-ar fi trebuit să se mențină pe piață din vânzarea de publicitate către firmele cu afaceri internaționale, Trader’ Guide.” De aici a scăpărat ideea care avea să-l facă milionar în doar șapte luni.
Marea păcăleală
În august 1919 - nota și economistul Christian Chavagneux în volumul „Cele mai faimoase escrocherii din istorie” (Polirom, 2020) - Ponzi a primit o scrisoare din Spania în care i se cereau informații despre Trader’ Guide (corespondentul nu știa, evident, că proiectul jurnalistic fusese abandonat). Ca să fie sigur că avea să primească răspuns, autorul epistolei plătise francare pentru retur. Cum? Cu un cupon-răspuns internațional, o mică schemă inventată de vreo șaizeci de state înainte de Primul Război Mondial pentru facilitarea corespondenței în întreaga lume. Principiul era simplu - mai explica economistul francez. Dacă, de exemplu, în momentul în care cupoanele fuseseră emise, un dolar era echivalent cu cinci franci, un francez cumpăra un cupon de cinci franci, îl punea în plic, iar americanul care îl primea urma să-l dea la poștă și să ia în schimb timbre în valoare de un dolar. După război, multe monede se devalorizaseră în raport cu dolarul, dar guvernele aveau atunci alte griji decât să adapteze prețurile cupoanelor-răspuns internaționale. Are cuvântul Christian Chavagneux: „Ponzi, stăpânind la perfecție ratele de schimb, a înțeles imediat ce lovitură se putea da. Să presupunem că moneda franceză își pierduse din valoare și avea nevoie acum nu de cinci, ci de zece franci pentru a echivala un dolar. Grație devalorizării francului, cu un dolar Ponzi putea să cumpere în Franța două cupoane-răspuns de cinci franci bucata, fiecare valorând în SUA tot un dolar, deoarece prețul cupoanelor nu se schimbase. Mai concis, cheltuia un dolar și câștiga doi, deci randamentul era de 100%.”
Milionar într-o vară
Oportunistul italian n-a pierdut vremea. În decembrie 1919, Charles Ponzi - își modificase cu prilejul acestui nou business inclusiv numele - a creat firma Securities Exchange Company, SEC, care promitea oricui îi aducea un dolar să i-l înapoieze peste trei luni cu o dobândă de 50%. „Cum procedezi?” - l-au chestionat, prudenți, investitorii interesați. Ponzi i-a edificat prompt: „Exploatând cumpărarea-vânzarea de cupoane poștale de răspuns internaționale în țările în care monedele s-au devalorizat puternic în raport cu dolarul, beneficiez de randamente enorme.” „Fabulos!”, au erupt în cor cetățenii dornici de înavuțire peste noapte. Zvonul - observa Christian Chavagneux în studiul său - s-a răspândit repede în Boston. În micul birou al lui Ponzi au intrat mii, apoi zeci de mii, apoi sute de mii de dolari. În doar șapte luni, la sfârșitul lui iulie 1920, Ponzi a încasat echivalentul a aproape 200 de milioane de dolari la cursul din zilele noastre! Practic, își văzuse visul cu ochii. Dar să fie clar - mai avertiza economistul Christian Chavagneux -, Ponzi nu-și formase o rețea de persoane care să facă turul birourilor poștale ca să cumpere cupoane-răspuns internaționale și să profite astfel de devalorizarea monedelor europene în raport cu dolarul pentru a câștiga bani. Nu! Asta le povestea doar celor care-l bombardau cu întrebări. Ce-a făcut de fapt Ponzi a fost altceva. El a creat pur și simplu „Sistemul Ponzi”: plătea dobânzile celor care le solicitau cu banii primiți de la noii investitori, adică n-avea niciun fel de strategie de plasament. Ca să profite de modul în care funcționau cupoanele-răspuns, ar fi fost nevoie de o logistică importantă. Și oricum n-ar fi fost niciodată suficiente cupoane ca să poate plasa el 200 de milioane de dolari.
„Operațiunea Hanover”, pușculița gândită să-i acopere spatele
Asemenea tuturor marilor escroci care au făcut avere de pe urma afacerilor dubioase, Ponzi și-a schimbat radical viața: case scumpe, amante focoase, mașini de lux etc. Dar, spre deosebire de alți parveniți, Ponzi știa că, pentru a acoperi cât mai mult timp dobânzile investitorilor, va avea nevoie și de surse „sănătoase” de venit. A investit în imobiliare și a cumpărat acțiuni la companii solide, precum J. R. Poole, unde fusese angajat ca translator la revenirea din Canada. „Ambiția lui a fost să aibă o bancă. Așa ar fi avut acces la depozite. Ținta sa a fost Hanover Trust, nici prea mică, nici prea mare, plus că era și banca ce-i refuzase cu dispreț un împrumut când intenționase să-și scoată ziarul. Pentru a-și atinge scopul, a început prin a cumpăra discret pachete de acțiuni ale băncii, plătind puțin peste prețul lor real. Apoi a intrat în contact cu acționarii italieni ai instituției și i-a corupt să voteze pentru el la momentul potrivit.”, observa Christian Chavagneux. În continuare: „La toate acestea a adăugat depozite tot mai mari, de peste două milioane de dolari (puțin peste douăzeci și cinci de milioane la cursul din prezent), într-un cont la Hanover Trust, devenind astfel cel mai important client, fără să facă retrageri, ceea ce dădea impresia că era vorba despre un cont inactiv, ale cărui lichidități nu aveau să fie retrase prea curând.”
Două milioane de dolari pentru a controla cinci
Cum a fost finalizată „Operațiunea Hanover”? Din nou economistul Christian Chavagneux: „Când banca a emis acțiuni noi, Ponzi și-a exprimat dorința de a cumpăra tot. Consiliul de administrație a declinat propunerea, normal, Ponzi devenea în acest caz proprietarul de drept al băncii. Confruntat cu refuzul acționarilor, Charles a amenințat că-și va retrage toți banii din depozitele băncii și-i va muta la una rivală. Abia după acest tur de forță, bancherii s-au grăbit să-i vândă un procent din acțiuni, unul nu prea însemnat - gândeau ei - sau cel puțin nu un procent care să-l transforme în acționar majoritar.” Aiurea! Bieții oameni nu știau că tocmai îi vânduseră banca. Și asta pentru că acționarii italieni nu mai erau demult proprietari de drept. Își cedaseră de ceva vreme procentele lui Ponzi. Prin această vicleană strategie, ingeniosul afacerist a devenit și patron de bancă. Avea să-și amintească satisfăcut de această inginerie financiară: „Cu puțin peste două milioane de dolari, mi-am asigurat controlul unor resurse de ordinul a cinci milioane de dolari. În plus, eram în măsură să-i trag la răspundere pe acei directori care-mi refuzaseră un împrumut amărât de 2.000 de dolari, când am vrut să-mi deschid ziarul acela nenorocit.”
S-a prăbușit din cauza unui mărunțiș
Succesul fulminant al lui Ponzi n-a trecut neobservat, mai ales în lumea mică a emigranților italieni. Giuseppe Danieli, un vânzător de mobilă la mâna a doua care-l creditase cu două sute de dolari pe Ponzi în decembrie 1919, când acesta intenționase să inaugureze redacția ziarului Trader’ Guide, și-a acționat conaționalul în judecată și i-a solicitat fantezista sumă de un milion de dolari pe motiv că și datorită lui Carlo Ponzi reușise să devină milionar! Ponzi nu s-a sinchisit prea mult de acțiunea lui Danielli, doar că zbaterile acestuia din urmă au provocat vâlvă în presă. Când Boston Post, organ de informație local, a demarat o anchetă în legătură cu acest caz senzațional, investitorii au început să-și retragă banii. Carlo a plătit prompt, recâștigând încrederea clienților, doar că un jurnalist isteț și-a continuat investigațiile și a descoperit că banalele cupoane poștale n-ar fi putut acoperi niciodată fabuloasele sume învârtite de Ponzi. De aici până la prăbușirea întregii afaceri n-au mai fost decât câțiva pași.
„Am lovit poporul american acolo unde doare, la portofel”, Carlo Ponzi
200 de milioane de dolari a reușit să strângă Carlo Ponzi în doar șapte luni. Se întâmpla în 1920, în SUA
Începând cu luna aprilie a anului 1920, Italia, Franța și România, avertizate de SUA, n-au mai vândut cupoane-răspuns internaționale. Afacerea lui Ponzi rămăsese fără acoperire
Milionar pentru câteva luni, Carlo Ponzi și-a trăit ultimii ani din viață în mizerie. A fost vânzător de hot-dog pe străzile din Rio de Janeiro, a predat lecții de franceză și engleză, a fost translator pentru o companie comercială. A murit aproape orb și paralizat parțial într-un spital public din Brazilia