Una pe care ar trebui să nu o separăm în UE și non-UE, pentru a aduce în discuție Marea Britanie, de unde „răzbate” o mare decepție în perioada de după decesul Reginei și al Prințului Consort. Deși UK nu mai cotizează la fondurile comunitare, sunt greu de contabilizat beneficiile Brexit-ului! Se observă doar o poziție mai riscantă decât în țări precum Germania, Franța sau Spania, mai puțin conectate și dependente de economia financiară și mai bine ancorate în economia reală.
Pornisem însă de la China, un loc în care oamenii de afaceri occidentali au investit, unul total diferit de al lor, fără să anticipeze că vor fi „înghiţiţi” de un astfel de sistem politic. I-au conferit credibilitate abuziv, au indus impresia că e bine ceea ce fac chinezii, când nu era deloc aşa. „Mimetism”-ul europenilor a mers până la a se identifica cu chinezii. Dar doar în ceea ce privește politizarea societăților, nu a robusteții economiilor.
Și statele capitaliste nu o duc mai bine, chiar și când au populații mai mari. E invers față de cum spunea Adam Smith: Principala premisă pentru prosperitatea unei țări e creșterea populației ei!
Dacă se întâmplă astfel înseamnă că diviziunea muncii decade. Fizic la ea ar participa mai mulţi oameni, dar e nevoie ca raporturile de piaţă să devină mai adânci, nu mai precare!
Totuși am devansat cronologia. Ar fi trebuit să merg mai întâi în China comunistă a anului 1978 pentru a observa că a făcut cam ceea ce s-a întâmplat în URSS, în epoci diferite, cea a lui Lenin și a lui Gorbaciov (NEP și perestroika). Confruntate cu o economie în prăbușire și cu o penurie tot mai mare de produse de bază, care le amenință grav popularitatea, regimurile comuniste injectează doze mici, controlate, de liberalism economic, pentru a ține în viață în mod artificial un sistem bazat pe abolirea proprietății și inițiativei private și pe controlul cvasitotal al statului asupra factorilor de producție.
Rezultatul e socialismul hibrid, cu față umană, cu Partidul Comunist „forța politică conducătoare” și un control al statului asupra economiei ce se manifestă în doparea acesteia cu comenzi și achiziții publice și întreținerea ei cu steroizi monetari.
Problema este însă că modelul economic chinezesc, bazat pe stimulare etatistă și pe exporturi ieftine susținute de salarii mici, dă dependență economiei mondiale!
Dar dacă tot am mers în spate, ne putem duce până în punctul în care putem afirma că status-quo-ul economic al lumii e determinat încă de modelul britanic și american, bazat pe acumularea domestică de capital, urmată de exportul surplusului peste hotare. Cu toate distorsiunile etatist-corporatiste, de natură fiscală, monetară și de reglementare, acumularea de capital a Occidentului s-a bazat în esență pe funcționarea liberă a piețelor și pe protecția drepturilor de proprietate privată.
Și China a acumulat însă capital. După ce au consolidat o structură de putere totalitară în epoca lui Mao, chinezii au atras capital vestic prin liberalizarea începută de Deng Xiaoping, ademenind banii „lumii libere” cu perspectiva accesului la o piață de consum uriașă și cu costuri de dumping ale muncii. Forța economică a Chinei a fost creată cu exporturi de capital din Occident, singura parte a lumii capabilă să-l genereze cât de cât „natural”.
Da, numai că a venit momentul ca și China să exporte capital, investind în străinătate nu doar pentru randamente financiare, ci și pentru a-și consolida influența politică și geostrategică. Cine are banul, face regulile. Din această perspectivă, Beijingul atacă serios poziția de lider mondial a Statelor Unite și a modelului occidental în general, iar „lumea liberă” nu prea știe cum să reacționeze.
Ba chiar se uită oarecum cu poftă și invidie la modelul chinezesc: etato-corporatism + supraveghere în masă!
Riscul e mai mic în SUA, care pe lângă că generează încă suficient capital intern, au știut să atragă banii japonezilor și arabilor. Zone ale lumii care încep să semene tot mai mult cu ceea ce era capitalismul anglo-saxon pe vremuri. Cea care se poate dovedi veriga slabă este Europa, sedusă de perspectiva de a impune de la Bruxelles un autoritarism soft cu iz chinezesc
Când se încarcă populaţia cu tarife la utilităţi şi taxe până la nivelul veniturilor se ajunge la sclavagism. Înseamnă că nu se doreşte crearea unei clase de mijloc care să economisească.
O societate de acest fel e una feudală, nu apreciază eficiența, ci păstrează privilegiile prin moştenire şi interzice circulaţia elitelor ca urmare a limitării creării clasei de mijloc, ce le alimentează.
Tocmai însă ca urmare a marginalizării capitalismului și a întoarcerii la ceea ce a fost înaintea sa este foarte greu ca economiile să dea stabilitate monedelor pe care le emit. Dacă nu ar avea curs manipulat renminbi-ul/yuan-ul chinezesc ar părea cea mai bună variantă de plasament, având în vedere ce economie are în spate, timp în care Regatul Unit pare că s-a întors la monedele pilite din timpul lui Henric, cel care a domnit înaintea Elisabetei.