Se naște în Salonic, precum Mustafa Kemal Atatürk (1881-1938), un oraș cosmopolit, cu populații diverse - turci, evrei, greci și alte comunități. Provine dintr-o familie dönme, comunitate de origine evreiască convertită la islam, specifică Salonicului, ceea ce îi conferă o identitate aparte în elita otomană.
E educat la prestigioasa școală de funcționari Mekteb-i Mülkiye din Istanbul, unde se familiarizează cu teoriile economice moderne și începe să scrie și să predea economie și finanțe, în timp ce Imperiul Otoman se confruntă cu crize interne și presiuni externe majore.
Din această perioadă timpurie, Cavid se impune ca teoretician al liberalismului economic, publicând lucrări precum İlm-i İktisad („Știința Economiei”) și colaborând cu jurnale economice. Viziunea sa e clară: libertatea economică, dezvoltarea agriculturii și integrarea Imperiului în economia internațională reprezintă soluții pentru problemele structurale ale statului. Această abordare îl diferențiază de mulți contemporani, marcându-l ca un reformator modern într-un sistem tradițional și adesea rigid.
După Revoluția din 1908 și instaurarea celei de-a Doua Epoci Constituționale, Cavid se implică politic ca membru al Comitetului pentru Unitate și Progres (İttihat ve Terakki - CUP) și este ales de mai multe ori deputat, reprezentând inițial Salonic și ulterior Çanakkale.
Rolul său în guvern este în primul rând financiar: servește de trei ori ca ministru de finanțe (1909-1911, 1914 și 1917-1918), în perioade marcate de crize economice profunde și presiuni externe intense. În această funcție, Cavid Bey publică primul buget modern al Imperiului și implementează reforme fiscale pentru colectarea taxelor, fără să ascundă problemele financiare ale statului, arătând o abordare pragmatică, dar onestă. Promovarea producției interne, atragerea investițiilor străine și modernizarea sistemului bancar devin priorități constante ale mandatului său.
Unul dintre marile sale succese este apărarea independenței Băncii Otomane. În contextul presiunilor financiare ale războiului, Cavid sprijină introducerea bancnotelor de mică valoare în 1914, un pas important către un sistem monetar modern bazat pe hârtie-monedă. Decizia nu este doar tehnică, ci și strategică: Cavid vrea să mențină controlul asupra monedei și să limiteze presiunile guvernului asupra instituțiilor financiare. Când Banca Otomană ezită să acorde împrumuturi guvernului în condiții considerate nesustenabile, Cavid negociază cu succes finanțări prin Deutsche Bank, consolidând relațiile cu Puterile Centrale și evitând o blocadă financiară completă.
Independența pe care Cavid Bey o apără cu atât curaj devine, de fapt, și motivul tragediei sale. În timpul războiului, el se distanțează de decizia de intrare în Primul Război Mondial, exprimându-și rezervele față de aventurismul militar al conducătorilor. Această poziție, alături de refuzul de a subordona instituțiile financiare intereselor politice imediate, evidențiază principiile sale morale și profesionale. Tot în această perioadă, Cavid este cunoscut pentru atitudinea sa moderată și pentru criticile față de excesele administrative, inclusiv față de tratamentul aplicat populației armene, ceea ce îi conferă o aură de integritate într-un moment întunecat al istoriei otomane.
În 1917, el sprijină fondarea İtibar-ı Milli Bankası, o bancă națională destinată să reducă dependența față de instituțiile financiare străine. Interesul pentru acțiunile acestei bănci rămâne însă insuficient, fiind necesar capital german, ceea ce umbrește reputația băncii ca instituție națională. Totuși, acest efort arată clar viziunea lui Cavid asupra independenței economice și capacitatea sa de anticipare a problemelor structurale ale Imperiului Otoman.
După prăbușirea Imperiului, Cavid Bey se implică în negocieri financiare postbelice la Londra și Berlin. În timpul ocupației Istanbulului de către forțele aliate, este judecat și condamnat la muncă forțată, dar reușește să evadeze în Elveția. Revenirea sa în Turcia în 1922 marchează reintrarea în viața publică într-un moment de tranziție profundă, în care se pun bazele noii Republici.
Tragismul său culminează în primii ani ai Republicii, când este acuzat de implicare în atentatul de la Izmir împotriva lui Mustafa Kemal Atatürk. Deși mulți contemporani, inclusiv İsmet İnönü, consideră că este condamnat pe nedrept, Cavid Bey este executat prin spânzurare la 26 august 1926 la Ankara. Pentru numeroși istorici, prețul curajului său și al independenței față de putere este un sacrificiu în numele principiilor financiare și morale. Scrisorile sale către soție, publicate postum sub titlul Zindandan Mektuplar („Scrisori din temniță”), oferă o perspectivă intimă asupra demnității și conștiinței sale civice. O mărturie pentru fiul său, Osman Şiar, crescut de un prieten al familiei după executarea tatălui.
Moștenirea lui Cavid Bey rămâne vie. Eforturile sale în modernizarea sistemului bancar și în apărarea independenței financiare pregătesc terenul pentru înființarea Băncii Centrale a Turciei și pentru stabilizarea economiei în anii republicii timpurii. Banca Otomană, pe care o protejează, își păstrează funcțiile de trezorerie și caracterul de bancă de stat până la crearea băncii centrale și, ulterior, prin fuziunea cu Garanti Bank în 2001, patrimoniul său istoric este integrat în sistemul bancar modern turcesc.
Paralela cu Turcia contemporană rămâne subtilă, dar relevantă: Cavid Bey plătește cu viața pentru a apăra independența unei instituții financiare vitale, în timp ce lideri moderni, precum Erdogan, demit repetat bancherii centrali atunci când aceștia refuză să fie controlați. Povestea sa rămâne un avertisment: stabilitatea monetară și credibilitatea unei țări depind de instituții independente, iar subminarea lor poate avea costuri greu de imaginat”.
Într-un Imperiu Otoman aflat în prăbușire, Cavid Bey devine, poate, ultimul gardian al independenței financiare și morale. Moștenirea sa nu constă doar în legi, reforme sau bănci, ci în principii. În vremuri de criză, curajul și integritatea financiară sunt, pentru Cavid Bey, incompatibile cu obediența politică.