„12 kilometri, 64 de pensii și câteva scări de bloc cu 10 etaje. Poștașul Florinel Măgureanu de la OP 66 București le rezolvă pe toate în câteva ore. După 23 de ani de cutreierat Drumul Taberei, i se spune, acum, “Fugărețul”.
- Chiar dacă lumea-i mai smucită, domnul Florinel o potolește. Aruncă o glumă și îi îmblânzește pe toți! Poștasul Florin Măgureanu e cel mai drag musafir în casa doamnei Rodica. Îi pune muzică latino și îi zice de toate: ce o mai doare, cu ce s-a ocupat în ultima lună, cum nimeni nu-ți aranjează viața dacă nu știi să o faci tu singur. Doamna Rodica locuiește în București, pe bulevardul Timișoara. Este pensionară, dar se declară “o babetă mai modernă”. Astăzi și-a pus cămașă oranj de tinerică. A fost administrator de bloc și, din ce a trudit o viață, trăiește acum dintr-o pensie de 2000 de lei. A legat cu poștașul Florin un fel de tovărășie matură. E bucurie mare când îi bate la ușă cu pensia; de când a rămas văduvă, el este cam singurul care-i mai trece pragul.
Cinci bătăi în ușă și doamna Neculai deschide într-un suflet. Are aproape 90 de ani și se târăște în baston. Îi ia o veșnicie să ajungă din dormitor până la ușă; așa că în ziua de pensie nu se dezlipește de holul de la intrare.
- Îl așteptăm pe Florinel, cum de nu? Pâinea de fiecare dată! râde bătrâna. Are chip senin de bunicuță din povești. Când merge prin casă, mătură pământul cu capotul ei înflorat. Este dependentă de aparatul de oxigen – zice că munca din tinerețe la spitalul de fizioterapie i-a mâncat sănătatea. Este fragilă ca o păpușă de sticlă. Cu grijă, ca și cum ar ține în mâini o bijuterie, așează un măr pe masă, lângă teancul de cărți despre sfinți și cuvioși.
- Îmi dați voie să vă dau un măr? Domnul Florin nu îndrăznește să o refuze, știe c-ar întrista-o. Primește mărul, dar nu-i vine să-l mănânce.
În 23 de ani de când se cunosc, bunica a învățat pe dinafară obiceiurile poștașului ei: știe că aleargă pe scări ca un puști, știe că bate la ușă din vârf de pix și că întotdeauna vine cu pantofii impecabili. Dacă ține urechea lipită de ușă, simte că el e. După pași îl știe; și după zornăitul mănunchiului de chei.
- El bate tare și eu îi spun: așteaptă, așteaptă! Că eu vin cu bastonul pâș, pâș, pâș, pâș. Să-i dea Dumnezeu să ajungă la 87 de ani ca mine și atunci o sa vadă el că nu mai poate fugi. Atunci o să meargă și el pâș, pâș, pâș, pâș, așa cum merg eu acum.
Bunica Angelica și poștașul cu miros frumos - Florine, mai știi cât te iubea Clara, nepoată-mea? Avea patru ani și-mi zicea că te iubește “de frumusețea mirosului de parfum”! Clara, nepoata bunicii Angelica, devenită, apoi, studentă, iar întreba de poștașul copilăriei ei:
- Iar a fost aici poștașul ăla cu miros frumos? Că se simte după cum miroase la tine în casă! Cândva îți dădeai cu Chanel, Florinele! Apoi cu Christian Dior. Erai tânăr, erai plăcut, mereu curat, aranjat, și nu aveai nici cămașa asta cu burtă. Domnul Florin râde din inimă. Nu se supără niciodată pe pensionarii lui. Și tare-i mai place să-i tachineze.
- Am așa un bărbat frumos! Să veniți să vă arăt poza de când eram tineri! ne zice doamna Angelica.
- Daaa, foarte frumos bărbat! Și eu mă întreb cum a luat-o! se amuză poștașul.
La nea Miticuță în bucătărie intră ca acasă. Își așează geanta pe scaunul pregătit din timp pentru el. Nea Miticuță l-a poftit și pe terasa de pe bloc unde face grătar și petreceri, i-a prezentat și papagalii.
- Vino încoace că nu te alege nimeni, nea Miticuță! Nu te feri că ești în pijama! Ce Dumnezeu, mă vezi pe mine că sunt îmbrăcat frumos? Un pahar cu apă, nea Miticuță, se poate? Bogdaproste! Cât am mâncat eu la dumneata când trăia soția! Câte îmi punea la pachet, n-am s-o uit!
Câteva apartamente mai încolo este doamna Vasilica, pensionara care îl așteaptă în casă cu bețișoare parfumate. Mereu îi cere să o sune cu jumate de oră înainte, să aibă timp să le aprindă. Mai jos sunt alți tovarăși la care cu greu a ajuns cândva, pe o vreme câinească. Era toamnă, era frig, bătea vântul, turna cu găleata.
- Doamne, Florine, nu știu cum ai mai ajuns și la noi! Nu credeam c-o să mai vii! Bocnă era și tot a venit. Ar fi putut lăsa pe mâine, dar i-a fost milă; știa că abia mai au bani de pâine. La apartamentul 18 pune mâna pe clanță și intră direct, fără să mai bată la ușă. Știe că proprietarul i-o lasă tot timpul descuiată.
- Să trăiești, “cuscrule”! Uitați, el este „cuscrul” Mihai! Zicea că mi-o dă pe fata lui, dar nu mi-a mai dat-o, hehehe. Am livrat pensia părinților lui, acum i-o livrez și cuscrului. La scara vecină este este invitat să stea la măsuța din sufragerie. Cu bandajul pe ochi, doamna casei îi povestește despre operația de cataractă.
- Îl iubim din suflet pe Florinel, este omul casei noastre. Al nostru este! Fugăreț! Fără el am fi terminați, îl așteptăm ca pe pâinea caldă. Și facem tot posibilul să fim pe fază, nici să ne aștepte el, nici să-l așteptăm noi prea mult.
Patru scări de bloc cu 10 etaje, 12 kilometri și 64 de pensii. Domnul Florin le rezolvă pe toate în câteva ore. Prinde aripi când urcă scările. Imposibil să te ții după el.
- Pe caniculă de cinci ori îmi transpiră cămașa-n spate, de cinci ori mi se usucă.
- Dar ce mâncați dimineața de aveți atâta energie?
- Păi când sunt în pensii beau câteva shake-uri proteice, asta mânânc. Termin treaba repede că am exercițiu, dar consumul este foarte mare, să știți. La 9 seara pic, dorm dus.
A mai lucrat și în alte părți până să intre în Poștă, dar mereu a simțit că nu se află la locul potrivit. Mărturisește:
- Cred că doar în burta mamei am trăit mai bine decât ca poștaș. M-am legat sufletește de pensionarii noștri, când s-au dus unii poate am plâns mai mult decât familiile lor. Există persoane care nu vorbesc cu nimeni o lună de zile. Și când te văd pe tine… Am 23 de ani de când umblu de jur împrejurul acestor blocuri. Și știu fiecare groapă, fiecare familie care s-a mutat, fiecare ușă descuiată, sau acolo unde nu trebuie să supăr și să bat ușor. E o frumusețe!
Ține minte perfect ce i-a spus colega de pe teren în primele zile când s-a angajat la Poștă: “O să ți se urască, Florine, bătând cu piciorul pietrele astea pe aici!”. Dar n-a avut dreptate”, este povestea scrisă pe pagina Companiei Naţională Poşta Română.