Până nu demult, prin publicațiile economice de top ale Occidentului, clasica Avuție a națiunilor a lui Adam Smith ajunsese să nu mai fie citată decât cel mult în derâdere. Conceptul de mână invizibilă a pieței, probabil printre cele mai prost înțelese din istoria economiei, a fost obiectul a nenumărate ironii nemeritate. Smith era prezentat drept un precursor nefast al mult hulitului (și vag definitului) neoliberalism, sursa presupusă a tuturor relelor economice ale contemporaneității.
Oricât ar părea de bizar, cel care i-a obligat pe economiști să se întoarcă la Adam Smith a fost Donald Trump. Într-un moment în care libertatea comerțului internațional părea că devenise de ani buni o axiomă necontestată de nimeni, ascensiunea lui Trump la Casa Albă a readus în vocabularul cotidian cuvinte care păreau demult ieșite din uz: tarife și taxe vamale, bariere de intrare, protecționism, naționalism economic. Marile companii s-au trezit brusc că beneficiile free trade, ale conceptului de diviziune a muncii între națiuni, nu sunt deloc de la sine înțelese și trebuie reargumentate teoretic.
Pe scurt, Adam Smith și Avuția națiunilor au ajuns în linia întâi a frontului războiului comercial dintre Statele Unite și China. Iar ironia este că cei care scot în evidență argumentele lui Smith în favoarea libertății comerciale sunt chinezii, în timp ce unii americani încearcă să-l folosească pentru a justifica noul protecționism al SUA.
Cine și-ar fi putut imagina că principalul organ de presă al Partidului Comunist Chinez va publica vreodată un editorial cu titlul "Adam Smith ar fi dezamăgit de practicile ipocrite ale oficialilor americani", în care sunt criticate măsurile comerciale antichineze ale Washingtonului? În timp ce un fost consilier de campanie al lui Trump încearcă să demonstreze că Smith ar fi fost întru totul de acord cu politica de tarife a actualei administrații?
Până să ne pronunțăm cine are dreptate, cel mai bine ar fi să îl recitim pe Adam Smith.