Dacă un stat încearcă să îşi fundamenteze securitatea pe o alianţă, atunci face mai bine să spună adio speranţei sale în propria securitate. Avem în vedere faptul că fiecare stat, fiecare naţiune trebuie să dispună de un maximum de forţă militară, capabilă să o apere la nivelul dimensiunilor, capacităţilor umane, demografice, economice, de care dispune în cadrul condiţiei sale geopolitice, pe care se sprijină. Când ţări mici intră în conflict, au loc unul sau două războaie balcanice. Atunci când însă un stat mic – de exemplu, Serbia începutului de secol XX – este atacat de o putere mare – Imperiul Austro-Ungar, în cazul dat –, se produce o desfăşurare în avalanşă, implicând, în cele din urmă, toate marile puteri militare ale lumii. În timp, armamentul celor mari s-a diferenţiat extrem de interesant: Statele Unite au devenit ţara avionului de război; Germania a dezvoltat prioritar tancul; Rusia Sovietică a privilegiat tunul (lui Stalin îi plăcea să spună că tunul este zeul războiului). La sfârşitul ultimului război mondial, şi în continuarea acestuia, au apărut în teatrele de luptă, de două ori folosite, armele nucleare, în ansamblul lor, produse în număr enorm de către cele două superputeri şi apoi de alte puteri mari. Superputerile, aceleaşi de atunci până astăzi, şi pentru întreaga istorie previzibilă, nu sunt dispuse să privească indiferente ciocnirile dintre statele mici, tratând ca inacceptabilă primejdia extinderii conflictului până la antrenarea lor atomică. Aceasta este problema securităţii Statelor Unite, a ţărilor NATO şi a Federaţiei Ruse. Securitatea României înseamnă securitatea planetei, deci neintrarea în luptă directă a Statelor Unite şi a Federaţiei Ruse, dar şi dezvoltarea în ţară a potenţialului militar, necesar netezirii statului, frontierelor noastre, evident cuminţi, şi a unui modest spaţiu perifrontalier. De orice altă primejdie militară putem să uităm.