Se hrănesc cu fructe, grăunțe, gunoaie, chiar și cadavre. Sunt monogame, iar ambii părinți fac cu rândul pentru a-și hrăni și apăra puii. În prezent, dicționarul ar mai putea fi completat astfel: cele două specii de corvide – comix și frugilegus – pot naște afaceri bănoase. Prin intermediul Primăriei Municipiului București.
„Ideea acestui proiect a pornit de la frustrarea acumulată de vizitatorii parcului și vecini față de prezența ciorilor în Cișmigiu. Deși, în ultimii ani au fost făcute eforturi pentru spălarea mobilierului și a aleilor din Grădina Cișmigiu în sezonul cald, acestea sunt insuficiente și costisitoare. Vegetația, monumentele și mobilierul istoric au foarte mult de suferit din pricina găinațului, iar mulți dintre iubitorii Cișmigiului vor să scape (cu orice preț) de aceste păsări. Frustrarea îi face pe unii oameni să ceară împușcarea păsărilor sau tăierea arborii înalți din parc. Ca să găsim cele mai bune soluții pentru problema mizeriei cauzate de stolul de ciori care înnoptează (zilnic, între lunile iunie-noiembrie) în Grădina Cișmigiu e necesar să înțelegem, în primul rând, cauza migrației și comportamentul păsărilor. Un studiu de mediu (ornitologic) corect realizat ar putea furniza și cele mai bune soluții pentru a îndepărta roost-ul (! N.A) de ciori din Grădina Cișmigiu”. Citatul de mai sus face parte din proiectul unui ONG pentru care Primăria Capitalei va aloca fonduri bugetare considerabile. De aici a pornit „Războiul ciorilor”.
Prăpăd în mlaștina lui Siulgi bașa
Când intri în Cișmigiu îți aduci aminte de istorie: odinioară, aici, era o mlaștină ce înconjura conacul fanariotului Dumitru Siulgi-bașa, mare cișmegiu – cel responsabil peste apa potabilă a urbei. Prin 1860, locul era plin de molimi de la apa stătută a mocirlei și de la cei din breasla pielarilor ce-și aruncau resturile în lacul Cișmegiului. Zona avea mirosuri grele și urâte.
Nici acum nu-i mare diferență. Tocmai de pe Schitu Măgureanu te ciupește de nas un iz acru-scârbos. Duhoarea de găinaț neșters crește odată cu apropierea aleilor. Intrarea pe laterala grădinii se face cu admirația noii mizerii: gunoi, chiștoace, garduri rupte. Și uscături aruncate aiurea pe gazonul ce a prins petice de uscăciune. Grădina pe care Kiseleff o transformase în bijuterie a Bucureștilor e un fel de maidan ce coclește în uitare sub terasa înaltă a sediului Primăriei Capitalei.
Patina noului – băncile, gardurile, statuile – ruginesc și se macină, uitate de administratorul Bucureștilor. Bustul lui Gheorghe Panu e aproape acoperit de boscheți și este pictat de galben-maroniul găinațului. Cineva și-a bătut joc și de titulatura omului politic: a bătut în granit litere una peste alta. Din slovele amestecate aiurea citești că Panu a fost „ziarpsstl om zoaptsc”. În fața statuii din centrul parcului e întins mai degrabă un preș de chiștoace și murdărie de nas, decât aleea veche a grădinii. Dinspre primăria lui Nicușor Dan se aude cântec. E „Lambada” pe ritm de tehno. Pe fundul secat al bălții e un patinoar. Acolo e curat. Dar mai departe, odată cu podul vechi, rupt în bucăți, începe iar mizeria.
Albia lacului e parcă o înșiruire-oglindă a Capitalei: bălți cu apă rece, înghețată, legate de resturi și gunoaie sfoiegite. Iar în mijloc – un ditamai cazanul găurit și îndoit. Munți de putregai sunt maluri de mlaștină colorată cu grafitti și, din nou, cu picățele mari și mici de găinaț. Bănci rupte, panouri îndoite și ruginite. Locuri de joacă crăpate și uitate, gazonul – o viroagă. Înspre Sala Palatului a apărut o despicătură ca o scorbură, între copaci, printre resturi. „Păi, dacă e război cu ciorile, atunci să știți că Cișmigiul e Stalingradu’. Că așa arată”, e părerea unuia de a fost ofițer cu pregătirea social ideologică la arma geniști, pe vremea lui Ceaușescu.
Pute a acru
„Păi, nu avem apă caldă și plătim ciorile? De ce să dăm bani? Unde să se ducă?”, gândește o bonă ieșită la muncă. O alta îi ține isonul: „Și nu rămân celelalte păsări? Uite ce-i pe jos”. Aleile sunt pictate de „escadrilele” rămase în zonă: rațe, vrăbii, pițigoi. Nici pană de cioară nu-i prin Cișmigiu. Doar un „Comix” sapă printre frunzele neadunate.
Nu croncăne, nu bate din aripi, deși grupe de pițigoi caută să-l gonească. Cioroiul găsește și o murdărie bine ascunsă sub mizeria „verdelui” și o târăște spre o bancă ruptă, lăsată pe margine de baltă. „Dacă ar ști câți bani se dau pe coada ei, n-ar mai trage la gunoaie”, râde unul. Altul face poante la moment – „Să vină Nicușor! Să prindă cioara!”. Un nene întreabă: „Dacă o prind eu, îmi dă ceva?”. Nimeni nu știe dacă omul a glumit sau a vorbit serios. Doi „locali” grași, cu agenda sub braț, nu înțeleg nimic. Cioara își vede de treabă și aruncă un ochi mai departe, spre un luminiș. Acolo e strânsă, parcă, armata tuturor zburătoarelor.
Pe iarbă a fost construit un spațiu pentru hrănirea păsărilor. Împrejur e plin de grăunțe, aproape e întinsură mare de găinaț. „De’, aici mănâncă, acolo se cacă”, explică, logic și rău, un bătrân care șade vizavi, pe o bancă pictată de oameni și de păsări. „Mai rău e că pute. Simțiți? A acru!”.
Zona de hrănire a păsărilor poartă și numele inițiatorului: S.O.R. – Societatea Ornitologică Română. Și are și panouri cu explicație: „Bucureștiul prinde aripi”. Căci, cică, „prezența sau absența păsărilor ne arată dacă parcurile sunt prietenoase cu mediul sau nu”. „Păi, dacă le dai să mănânce sunt parcuri prietenoase pentru păsări. Dar zonele alea unde servesc masa, pline cu semințe, mai sunt prietenoase cu oamenii?”, se gândește un paznic la „boala aia, cum îi zice… aviară, da”. Omul se întoarce la târn. Mai devreme se închisese la șliț, după ce udase un copac; „că nu-s toalete pe aici, ce să fac”.
Pe panou, societatea care a montat vreo trei „restaurante” pentru păsăretul Cișmigiului explică ce zburătoare mai pot fi întâlnite în parcurile Capitalei, „păsări pe care le auziți cântând atunci când stați pe bancă sau vă plimbați pe alei”. Iar, mare, în dreapta sus – să-ți ia ochiul – e imaginea „dușmanului”: cioara de semănătură.
Proiectul norocos – campanie de imagine
Opinia majorității este că fondurile alocate proiectului „Vecini cu aripi” – în concret, alocați pentru informații despre cum să fie alungate ciorile din Cișmigiu – sunt bani ori aruncați aiurea, din neștiință, ori este o „afacere-dedicație”. Istoria, specialiștii, ba chiar și voci din apropierea edilului Dan arată că un astfel de studiu nu va rezolva problema. „Credeți că ciorile or să migreze la Ploiești? Nici vorbă. Tot prin jur vor fi. Cu banii aceștia puteau să facă altceva, mai bun. Este doar o campanie de imagine a ăstuia de la primărie, care nu a făcut nimic”, zice chiar unul din angajații societății municipale care percepe taxe de parcare în jurul Cișmigiului.
În tot acest conflict, într-un fel de armistițiu este chiar câștigătorul proiectului – un ONG care, în special în campania electorală, protesta vehement față de lipsurile din Grădina Cișmigiu. Acum, nici generatorul care polua în colț spre Știrbei Vodă, nici podul vechi, lipit cu bandă de avertizare – căci s-au prăbușit bucăți din el – și nici mizeria și rugina nu mai atrag atenția. Proiectul, votat de cetățeni, face 500.000 de lei.