Am scris de curând un articol de opinie în care remarcam că roboții băncilor îți spun direct pe nume, spre deosebire de operatorii umani, care se adresează cu domnule/doamnă, ceea ce arată că roboții n-au maniere. Le lipsesc cei 7 ani de acasă.
Dar după ce am redactat acel material m-am gândit mai bine și am descoperit avantajele certe ale roboților, în comparație cu cele ale oamenilor.
Ei iarna nu trebuie să se încălzească cu energie subvenționată. Pot locui în niște magazii, unii lângă ceilalți, mai mulți chiar decât chinezii care închiriază apartamente în cartierele bucureștene Colentina sau Pantelimon. Și, de asemenea, nici nu se înghesuie în spitale, e suficient să vină mecanicul de întreținere cu șurubelnița pentru a-i trata ambulatoriu.
Totuși militând pentru transparență - așa cum suntem obișnuiți la nivel european - se poate observa că acești roboți au o voce împrumutată de la un om sau una generată electronic, care să semene cu cea umană. Iar aici apare întrebarea, în ce condiții o voce similară cu cea a oamenilor - interpusă de o bancă în relația cu un client - poate fi asimilată cu o persoană cu rezidență fiscală în România? Păi, în definitiv, robotul se recomandă ca fiind o persoană. În măsura în care se adresează unui client român și contribuie la dezvoltarea afacerilor din România, ar trebui să aibă și rezidență, deoarece îndeplinește cam aceleași funcții cu cele ale unui rezident fiscal.
Ca să se înțeleagă mai bine, într-o economie, cum e cea românească, care și-a corelat cadrul legislativ cu cel comunitar, aplicarea salariul minim pentru munca prestată de roboți, însoțită de plata impozitului pe venit și a contribuțiilor aferente, precum și de taxe pe proprietate și de mediu, este compatibilă cu stadiul de dezvoltare a unei Uniuni Europene ce merge pe mâna economiei sociale de piață.
Ba mai mult, actualele probleme - extrem de spinoase - cu care se confruntă finanțele europene și-ar găsi rezolvarea cu ajutorul lărgirii bazei de impunere, ca urmare a taxării roboților. Ceea ce le-ar permite politicienilor să le dea cu tifla Casandrelor ce discută de posibilitatea reintrării în criză.
Și pentru că tot am discutat de lărgirea bazei de impozitare, dar și de taxele de mediu, acestea din urmă n-ar trebui să se rezume la noxele emise de motoarele mașinilor, ci să se extindă și la reclamele audiovizuale, la nivelul cărora un cadru comunitar solidar are datoria să combată poluarea la care sunt supuși consumatorii europeni, prin intermediul impunerii unei taxe de stres.