Raportul dintre populația activă și cea inactivă nu este doar o statistică, ci un barometru al presiunii exercitate asupra bugetului public și al limitelor fiscale. În România, dezechilibrul nu mai este un scenariu viitor, ci o realitate prezentă care restrânge deja marja de manevră a statului.
Raportul real salariați-pensionari: aproape 1 la 1
În România, datele corespunzătoare trimestrului III 2025 indică un dezechilibru sever: 5,16 milioane de salariați susțin circa 4,92 de milioane de pensionari - număr de angajați care avea să se micșoreze la 5,12 milioane în decembrie 2025, față de 5,45 în decembrie 2024, din care sub 34.000 sunt posturi reduse în sectorul bugetar (de la 1.312.508, la 1.278.795 persoane). Cu alte cuvinte, fiecărui beneficiar îi revin doar 1,05 contributori - un raport aproape de 1 la 1, departe de parametrii necesari funcționării unui sistem bazat pe solidaritate intergenerațională. Fost președinte al Fed, Alan Greenspan aprecia că un sistem lipsit de tensiuni ar presupune circa patru salariați pentru fiecare pensionar, în timp ce literatura de specialitate indică, în mod tradițional, necesitatea a cel puțin doi sau trei contributori pentru a asigura sustenabilitatea mecanismului.
Această diferență nu este conjuncturală, ci structurală. Ea reflectă declinul natalității după 1990, migrația externă masivă a populației active, accelerarea procesului de îmbătrânire demografică și utilizarea frecventă a pensionărilor anticipate ca instrument de amortizare a șocurilor sociale din anii de tranziție. Și încă n-au început să iasă la pensie „decrețeii”, născuți după 1966!
Comparația cu perioada comunistă
Comparația cu perioada comunistă sau cu cea din imediata sa vecinătate este inevitabilă. Pentru 1990, datele statistice atestă un număr de 3,68 de milioane de pensionari și de 8,16 milioane de salariați, ceea ce ar însemna un raport de 2,22 la 1. Structura era mai favorabilă demografic, susținută de o populație tânără și de o rată de ocupare impusă administrativ. În anii ’90, statul a preferat să atenueze șocul restructurării prin pensionări anticipate, transformând o parte din șomaj în pensii. Această decizie a lărgit artificial baza beneficiarilor și a restrâns, pe termen lung, baza de contributivitate, iar efectele sunt vizibile și astăzi.
Diferențe teritoriale extreme
Diferențele teritoriale amplifică problema. București și Ilfov au un raport relativ favorabil, cu aproximativ patru pensionari la zece salariați. În schimb, județe precum Teleorman sau Vaslui ajung la 13-14 pensionari la zece salariați, „plajă” în care se situează și Botoșani, Caraș-Severin, Călărași, Giurgiu, Mehedinți sau Neamț. Acolo, presiunea asupra sistemului public este mult mai intensă, iar dependența de transferuri bugetare devine structurală. Și un astfel de context explică și migrația pentru locurile de muncă din Capitală. Cu precizarea că relația face referire la pensionari de asigurări sociale de stat vs salariați.
Populația activă vs inactivi: raport sub 1 la 1
Dacă extindem analiza dincolo de pensionari și includem întreaga masă inactivă - copii, adolescenți, studenți fără activitate economică, persoane fără ocupație sau cu dizabilități - raportul dintre populația activă și cea inactivă ajunge sub unu la unu, semnalând presiunea tot mai mare asupra sistemului social și asupra mecanismelor de redistribuire. O economie funcțională are nevoie de o bază activă suficient de largă pentru a susține investițiile, consumul și protecția socială.
Când această bază se contractă, presiunea fiscală crește inevitabil… și asta se vede cel mai bine la pompă, în prețul motorinei.
Care acum e mai scumpă decât în Spania, Grecia, Polonia, Bulgaria, Cehia sau Slovenia. La care se adaugă și alt produs accizat, țigările, al căror preț a depășit, de asemenea, multe țări UE.
De ce România stă mai prost decât majoritatea statelor europene
Diferențele nu sunt întâmplătoare. România se confruntă cu o combinație de factori structurali:
· migrația externă masivă - milioane de români activi au plecat în ultimii 20 de ani;
· fertilitate scăzută - 1,54 copii/femeie, insuficient pentru înlocuirea generațiilor;
· îmbătrânire accelerată - vârsta mediană a crescut semnificativ;
· rată de ocupare redusă - mai ales la tineri și la persoanele peste 55 de ani;
· pensionări anticipate - mult mai frecvente decât în Vest;
· economie duală - câteva județe foarte dezvoltate coexistă cu zone cu ocupare redusă.
Aceste elemente creează un cerc vicios: populația activă scade, presiunea fiscală crește, iar atractivitatea economică se reduce.
Implicațiile economice și sociale
Un raport slab între populația activă și inactivi are consecințe directe:
· presiune pe bugetul de pensii și pe CAS;
· dificultăți în finanțarea sistemului de sănătate;
· nevoia de creștere a vârstei de pensionare;
· presiune pentru majorarea taxelor sau ajustări bugetare;
· scăderea competitivității economice;
· dependență de migrație pentru completarea forței de muncă.
Impactul social este la fel de grav:
· mai puțini tineri,
· mai puține familii,
· mai puține investiții în educație și inovare.
Comparația relativă cu alte state europene
Pentru o comparație relevantă, încercăm, pe cât posibil, să folosim raportul pensionari/salariați cu cifre relativ la zi.
· Italia: un pensionar la 1,49 de salariați (16,3 milioane de pensionari vs 24,3 milioane de salariați)
· Bulgaria: 1 la 1,43 (2,05/2,93)
· Portugalia: 1 la 2,17 (2,44/5,3)
· Finlanda: 1 la 1,52 (1,66/2,53)
· Grecia: 1 la 1,74 (2,52/4,38)
· Germania: 1 la 1,55 (22,3/34,5)
· Franța: 1 la 1,91 (15,39/29,38)
· Spania: 1 la 2,34 (9,35/21,84)
· Irlanda: 1 la 4,27 (0,66/2,81)
Irlanda, Luxemburg, Malta sau Cipru au sisteme demografice robuste, economii dinamice și o capacitate mare de atragere a forței de muncă. Dar chiar și țările îmbătrânite stau mai bine decât România, pentru că au rate de ocupare mai mari, migrație pozitivă, productivitate ridicată și mai puține pensionări anticipate. Asta cu precizarea că în Bulgaria continuă să lucreze peste 360.000 de persoane după pensionare.
În multe state dezvoltate se discută de mult despre riscul ca până în 2050 raportul să ajungă la 1,5 salariați pentru un pensionar. Pentru România, această presiune nu mai este o ipoteză îndepărtată, ci o constrângere prezentă.
Dimensiunea calitativă: productivitate scăzută și rotație generațională blocată
Dimensiunea calitativă complică și mai mult tabloul. Vârsta de pensionare a tot crescut și tot se va mai mări; odată cu aceasta, se amplifică șomajul în rândul tinerilor, întârziind rotația generațională și accesul acestora pe piața muncii. Statisticile nu surprind faptul că e posibil ca numărul mare anterior de salariați care susțineau pensionarii să fi fost mai bine calificat decât forța de muncă actuală. Azi, mulți lucrători sunt mai puțin calificați, chiar dacă pot fi mai bine plătiți comparativ cu cei dinainte, iar cei care generează o valoare adăugată mai mare și produc bunuri tradable sunt mai puțini. Gap-ul de productivitate, ignorat de politici de tip wage-led growth, se resimte constant în inflație. Inflația poate fi percepută și ca prețul neperformanței.
Perspective și direcții de echilibrare
Nicio politică nu poate inversa rapid un dezechilibru acumulat în decenii. Direcțiile posibile sunt:
· creșterea ratei de ocupare prin politici active;
· reducerea barierelor administrative pentru muncă și antreprenoriat
· politici familiale consistente și predictibile;
· reducerea pensionărilor anticipate;
· investiții în automatizare și productivitate.
Aceste măsuri nu sunt populare, dar sunt necesare pentru a evita o presiune fiscală tot mai mare asupra generațiilor active. Numai o economie mai competitivă, inovativă și eficientă poate susține pe termen lung un sistem social viabil, fără a împovăra excesiv generațiile active.
Soluția nu stă în extinderea redistribuirii sau în simpla creștere numerică a forței de muncă. Ea constă în lărgirea bazei de contribuabili prin stimularea inițiativei private, atragerea și formarea lucrătorilor cu productivitate reală, flexibilizarea pieței muncii și investiții în tehnologie și capital uman.