În vremurile noastre, Sankt Petersburg a devenit, din păcate, unul din centrele de comandă ale unui nebun al istoriei.
Legenda fastuosului Sankt Petersburg, cu palatele, catedralele, canalele și parcurile sale largi, deschise spre nemărginirea mării, cu nopțile albe de vară și pecețile culturale nemuritoare, a fost împărtășită lumii de cel mai respectat istoric rus, Vladimir Sergheevici Soloviov, într-o lucrare de-o viață, structurată în 29 de volume: „Istoria Rusiei din cele mai vechi timpuri”. În tomul cu numărul 14 al acestei intimidante opere, Soloviov face (și) elogiul întemeierii Petersburgului: „Într-o dimineață cețoasă din primăvara anului 1703, doisprezece călăreți ruși au traversat zona mlăștinoasă, mohorâtă și stearpă unde râul Neva se varsă în Marea Baltică. Căutau un loc unde să construiască un fort împotriva suedezilor, pe atunci aflați în război cu Rusia și stăpâni ai acestor mlaștini abandonate de mult (n.r. - suedezii ridicaseră la gurile Nevei cetatea Nyen încă din secolul al XVI-lea). Râul lat și șerpuit ce curgea spre mare era plin de speranțe și de promisiuni pentru țarul unei Rusii înconjurate de uscat, aflat în fruntea trupelor sale de recunoaștere. Când s-au apropiat de coastă, țarul a descălecat. A tăiat cu baioneta două fâșii de turbă și le-a așezat în cruce pe solul mlăștinos. Apoi, Petru a spus: Aici va fi un oraș”.
Ecouri finlandeze
Nu multe locuri ar fi putut fi mai puțin potrivite pentru metropola celui mai mare stat din Europa - comenta, la rândul lui, istoricul Orlando Figes, citând analele Petersburgului în minunata sa carte „Dansul Natașei. O istorie culturală a Rusiei” (Polirom, 2018). Învăluit de o ceață deasă din cauza zăpezilor abundente care se topeau primăvara și bătut de vânturi care făceau adesea ca apele să invadeze uscatul, locul era evitat până și de pescari. Nicio așezare omenească nu era în acea mlaștină. De altfel - mai nota istoricul britanic -, cu o mie de ani în urmă zona se afla sub ape. Exista un canal care lega Lacul Ladoga (izvorul Nevei) de Marea Baltică, cu insule unde astăzi se găsesc înălțimile Pulkovo și Pargolovo. În timpul țarinei Ecaterina cea Mare, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, Țarskoe Selo, unde și-a construit Palatul de Vară pe dealurile din Pulkovo, încă era numit de localnici Sarskoe Selo. „Sarskoe” - cuvântul corect - provenea din finlandezul „saari”, care înseamnă „insulă”.
Cu mâinile goale
Să ne întoarcem un pic la studiul monumental al lui Soloviov, informațiile lui sunt neprețuite: „Când soldații lui Petru au săpat în pământ - amintea istoricul rus -, au găsit apă la o adâncime de circa un metru. Insula nordică, unde uscatul era puțin mai înalt, era singurul loc unde se puteau așeza temelii solide. În patru luni de activitate intensă, în care cel puțin jumătate din forța de muncă a murit, 20.000 de recruți au construit fortăreața Petru și Pavel, săpând cu mâinile goale, târând bușteni și pietre sau cărându-le cu spatele și mutând pământul în pulpanele hainelor”. Scara și ritmul construcțiilor erau de-a dreptul uluitoare. În doar câțiva ani - mai ales că Rusia reușise să-i învingă pe suedezi în luptele din perioada 1709-1710 -, întreaga albie majoră a Nevei, cu tot cu gurile de vărsare, se transformase într-un imens șantier pe care trudea un furnicar uman. „Un sfert de milion de șerbi și soldați tocmai din Caucaz și din Siberia au muncit necontenit să defrișeze păduri, să sape canale, să ridice drumuri și palate”, nota A. Darinski în volumul „Istoria Sankt Petersburgului” (1999), uitând să menționeze faptul că inclusiv prizonierii de război suedezi au fost forțați să trudească la împlinirea visului lui Petru cel Mare.
Orașul din cer
Țarul era atât de grăbit să-și vadă capodopera în picioare încât a emis legi speciale pentru a accelera și mai mult ritmul activităților. Tâmplarii și zidarii, de pildă, au fost obligați printr-un decret să nu-și exercite meșteșugurile altundeva decât în viitoarea capitală, așa că majoritatea lor s-a mutat cu cățel și purcel pe Neva. O altă dispoziție imperială: fiecare navă sau vehicul care trecea de porțile orașului era obligat să care o cantitate de piatră ca aport la înălțarea Petersburgului. Cererea era imensă, iar în zonă nu se găsea nicio fărâmă. „Aidoma orașului fermecat dintr-un basm rusesc, Sankt Petersburgul s-a dezvoltat atât de repede și totul în oraș era atât de strălucitor și de nou, încât a devenit curând un loc învăluit în mit. În imaginația populară, apariția urbei direct din mare era justificată printr-un truc al țarului, care-și construise, chipurile, orașul în cer, pentru ca apoi să-l coboare gata articulat pe pământ”, evidenția Orlando Figes în cercetarea sa închinată istoriei culturale a Rusiei.
Piatra celor o mie
Pentru ca străzile lui să se alinieze armonios deasupra nivelului apei, care provoca regulat inundații teribile, Petersburgul a fost ridicat pe milioane de tone de pietriș. Fantastic efort! Granitul care pavează malurile Nevei a fost cărat din Finlanda și Karelia, marmura și travertinul palatelor proveneau din Italia, din Munții Urali și din Orientul Mijlociu. Din Suedia s-a importat porfir și gabro, din zona Lacului Onega, dolerit și ardezie, din Polonia și Germania, gresie, iar din Țările de Jos, țiglă. Doar calcarul a fost exploatat în apropiere. „Transportarea acestor cantități inimaginabile de piatră - specula istoricul Orlando Figes - a fost depășită doar de construcția piramidelor din Egipt”. Un exemplu concret: bucata de granit ce servește ca piedestal pentru statuia ecvestră a lui Petru cel Mare (realizată de Falconet), înaltă de doisprezece metri, cu o circumferință de aproape treizeci de metri și o greutate un pic peste șase sute șaizeci de mii de kilograme, a fost cărată de o mie de oameni în optsprezece luni.
Interferențe culturale
S-au folosit trolii și o barjă extraordinară pentru a deplasa colosul de piatră cale de treisprezece kilometri, din poiana în care a fost găsit, până în capitală. Asemenea transporturi se efectuau de obicei iarna, când zăpada ușura deplasarea prin alunecare, dar chiar și așa, pentru a putea urni, de pildă, cele treizeci și șase de coloane de granit ale Catedralei Sfântul Isaac au fost mobilizați mii de cărăuși și sănii trase de câte două sute de cai. „Petersburgul - observa Figes - n-a crescut la fel ca alte mari orașe. Nici comerțul, nici geopolitica nu-i pot explica dezvoltarea. A fost construit mai degrabă ca o operă de artă, ca un teatru în aer liber”. Petru a împrumutat ce i-a plăcut din capitalele europene pe care le-a văzut, de unde a și adus pe Neva ingineri, artiști, peisagiști, designeri de mobilier etc. Arhitecții care au proiectat Petersburgul în vremea marelui țar au fost Domenico Trezzini (Italia), Jean Le Blond (Franța) și Georg Mattarnovi (Germania).
Secretul palatelor mișcătoare
Petru cel Mare, țarul care i-a obligat pe boierii ruși să achite „Taxa pentru barbă”, n-a lăsat nimic la voia întâmplării. A emis decrete ca palatele ce urmau să fie ridicate de cele trei sute șaizeci de familii de mari nobili ruși (aduși cu japca la Petersburg) să aibă fațade regulate, acoperișuri uniforme și balustrade din fier la balcoanele rotunjite spre chei. Pentru a-și înfrumuseța orașul, Petru a reconstruit până și abatorul în stil rococo! Edificat în cincizeci de ani, Sankt Petersburg a beneficiat de spații vaste care au permis arhitecților să ridice clădiri impozante pe malurile apelor, în oglinda cărora masivitatea barocă se estompa.
Cheia unității arhitectonice
Palatul de Iarnă este cel mai bun exemplu - sesiza istoricul Orlando Figes. În ciuda dimensiunilor sale copleșitoare (1.050 de camere, 1.886 de uși, 1.945 de ferestre, 117 de rânduri de scări), pare că plutește pe cheiul Nevei. Ritmul sincopat al coloanelor albe de-a lungul fațadei sale albastre dă o senzație de mișcare, întrucât reflectă cursul râului. Cheia acestei unități arhitectonice a fost planificarea orașului ca o serie de ansambluri legate printr-o rețea elegantă de bulevarde și piețe, canale și parcuri, toate plasate pe fundalul râului și al cerului infinit. Primul plan datează de la stabilirea unei Comisii pentru Dezvoltarea Sistematică a Sankt Petersburgului în 1937, la doisprezece ani de la moartea lui Petru. La baza lui stătea ideea că orașul avea să aibă în centru Amiralitatea și să se extindă de acolo în trei direcții, la fel cum luase naștere Roma pornind din Piazza del Popolo. Turla aurie a Amiralității a devenit astfel centrul simbolic și topografic al urbei, vizibilă din capătul celor trei mari bulevarde (Nevski, Gorohovaia și Voznesenski) care converg spre ea.
Poduri între clasele sociale
Armonia vizuală - atrăgea atenția britanicul Orlando Figes - nu era însă singurul scop al acestei organizări: planificarea zonală a capitalei era și o formă de rânduire socială. Zonele rezidențiale aristocratice erau demarcate clar, printr-o serie de bulevarde și canale, de zona funcționarilor și a comercianților din apropiere de piața Sennaia (Petersburgul lui Dostoievski) sau de suburbiile și mai îndepărtate ale muncitorilor. Podurile peste Neva puteau fi ridicate pentru a împiedica accesul plebei în centru, aproape de Palatul de Iarnă sau de Grădinile de Vară. Sankt Petersburgul a fost un proiect unic de inginerie culturală în vederea metamorfozării rusului într-un om european.
De la Petru, la Vladimir
Potrivit concepției creatorului lui - Petru cel Mare -, să devii cetățean al Petersburgului însemna să lași în urmă obiceiurile întunecate și înapoiate ale trecutului rus la Moscova și să pășești, ca rus european, în lumea occidentală modernă a progresului și iluminismului. Petru a urât Țaratul Moscovit. I-a disprețuit cultura arhaică și vederile înguste, teama superstițioasă și resentimentele față de Occident. Vânătorile de vrăjitoare erau încă des întâlnite la Moscova la finalul secolului al XVII-lea, unde ereticii străini erau arși pe rug în public, în Piața Roșie - ultimul, un protestant, în 1689, când Petru avea 17 ani. Împotriva acestor barbarii și mai ales în virtutea eradicării lor, Petru cel Mare a înălțat Petersburgul... Pe care trei secole mai târziu, Volodia Putin, fiul al Nevei și fost colonel KGB de contrainformații, avea să-l transforme în propria trambulină politică.
„Petersburgul diferă de toate celelalte orașe europene prin faptul că e la fel ca toate”, Aleckandr Herzen, scriitor și filosof
Petru cel Mare le-a impus nobililor săi unde și cum să trăiască, cum să mănânce și să-și ridice palatele, unde să stea în biserică, cum să se îmbrace și să se tundă
Sankt Petersburg era un oraș atât de bine chivernisit, de ordonat și de rigid încât a fost poreclit în epocă „Sergentul cu băț”