Și inflaţia, ce substituie majorarea explicită a taxelor, precum şi mărirea salariului minim, tot la şomaj duc. Deci migraţia în străinătate va continua până când nu va mai exista picior de meşter şi de tânăr în România. Este posibil ca mai întâi refugiaţii să facă o haltă la București, aşa cum arată multitudinea de maşini cu numere de provincie care circulă prin Capitală, pentru că din respectivul loc apreciază imigranţii că au fost spoliaţi şi atunci vin să-şi recupereze aportul investiţional de care au fost văduviţi.
Probabil că acest fapt va afecta şi mai mult diviziunea muncii, se vor genera mai puţine secvenţe de business şi, implicit, episoade de piaţă, blazarea va pune mai mult stăpânire pe economie, efervescenţa culturală se va apropia de limita de jos, ceea ce va conveni guvernanţilor, căci va interveni prea mult plictis ca să mai fie ridiculizaţi. Deşi merită cu prisosinţă!
Aş putea să mă întreb de ce reabilitarea infrastructurii cu bani europeni și arderea gunoaielor ce compensează dezindustrializarea au devenit unele dintre puţinele activităţi profitabile. Dar n-o s-o fac, ca să nu formulez concluzia că furtul pe timp de criză dăunează grav sănătăţii economiei. Observ doar că atunci când eşti sărac şi necinstit, astea sunt semne de stagflaţie.
La fel de important este că volatilitatea PIB evidențiază că în România consumul nu e macrostabil și de aceea elementele care contribuie la formarea Produsului Intern Brut sunt conjuncturale, cu un grad mare de fluctuație.
Sigur că nu așa ar trebui să stea lucrurile, fiindcă așa cum se vorbește de o inflație de bază, la fel ar trebui să se discute de un „core GDP”. Adică, de un nucleu de ramuri economice unde România are avantaj comparativ și reușește să participe la diviziunea muncii din UE - zona cu care are cele mai multe schimburi comerciale.
Din păcate însă, volatilitatea PIB vădește că suntem departe de așa ceva din mai multe motive:
1. Lipsa planurilor de dezvoltare multianuale
2. Lipsa politicilor structurale care să identifice direcții prioritare de dezvoltare
3. Cadrul fiscal volatil, ce explică amplul deficit investițional
4. Nivelul slab al infrastructurii, văzut nu doar în zona transporturilor, ci și la nivelul învățământului și asistenței medicale, care creează inflexibilitate la nivelul forței de muncă
5. Lipsa de strategie în domeniul educației, ce are ca rezultat pregătirea unor indivizi de care societatea nu are nevoie, cu precizarea că și cei cu pregătire bună își găsesc cu greu locul în structura economică, elemente ce pot fi asociate cu irosirea de resurse.
Tot pe linia săraci şi necinstiţi se poate pune indexul pe TVA - mult mai mare decât clasica zeciuială sau dijmă - ce poate fi văzută ca o formă forțată de economisire. În loc să-și utilizeze venitul disponibil ca în statele americane unde nu se percepe TVA, europenii, în particular românii, renunță la alte mărfuri sau la propriul exercițiu de economisire pentru a da banii statului. La rândul său, statul ar putea să economisească în locul indivizilor, dar din moment ce bugetul nostru va avea iarăși un deficit ce va încălca semnificativ limita prevăzută la Maastricht, nu va face decât să cheltuiască în locul lor.
Sunt curios însă dacă ceea ce costă acum 10 lei fără TVA, ar ajunge la 15 după taxare, asta ar putea să rezolve problema, ar fi posibil ca prin transferul de economisire cu titlu gratuit de la privat către stat să ne ducă la surplus bugetar? Pentru că dacă nu s-ar face acest lucru și am rămâne tot în zona de deficit, s-ar putea trage concluzia că nu trebuie să-i lași bani pe mână celui care procedează astfel. Nu-și va revizui niciodată comportamentul!
Dar parcă poate cineva să negocieze la modul: Îți dau bani, doar dacă te ții de cuvânt?! Ți se va spune atunci, ca să se poată cheltui mai prost decât o face un buget de familie: „Unde-i lege nu-i tocmeală!”. Sau mai rău: „Te târguiești ca la piață!”. Ignorând cu totul faptul că una din calitățile comune tuturor celor care au făcut avere este aceea de bun negociator. Iar piața de legume și fructe e unul dintre puținele locuri unde te mai poți tocmi cu producătorul, tocmai pentru că nu intervine TVA.
Așadar, tocmeala, care nu este altceva decât o licitație, nu poate avea ca rezultat decât reducerea prețului de vânzare (sau, în cel mai rău caz, menținerea prețului inițial, caz în care, de regulă, tranzacția eșuează). Tocmeala nu duce niciodată la scumpire. Dar într-o lume în care taxele și impozitele pe vânzări, în primul rând TVA, sunt impuse ca procente din prețul de cumpărare, devine extrem de clar cui nu-i convin ieftinirile. În urma unei tocmeli având ca rezultat ieftinirea, ambele părți direct implicate ies în câștig: cumpărătorul a făcut economie, vânzătorul a obținut lichidități. Doar statul își vede diminuate veniturile bugetare.
În fine, în loc să se stabilească la ce nivel se plasează deficitul structural, cum poate fi el stabilizat și anihilat, guvernanţii ştiu doar să ceară, fără să ofere! Vor bani de la cei mai productivi, de la bogaţii care au sau nu şi lichiditate, dar fără să restructureze nimic pentru a se majora baza de impunere şi apoi din creşterea volumului de business să pretindă bani din taxare. Poate că se prefac că nu ştiu, dar a cere bani, fără a genera premise se numeşte milogeală. Mâna întinsă nici măcar nu se oboseşte să spună o poveste şi atunci, potrivit „principiului” din filmul „Filantropica” al lui Nae Caranfil, nu primeşte pomană.
Există o relație directă între managementul precar și inflația de taxe. Guvernanții mai puțin capabili apelează mai mult la mila publică obținută cu forța și strică cash flow-urile menajelor. Precum managerii din economie, care atunci când nu se pricep să genereze productivitate își asigură o poziție de cartel cu ajutorul politicului și trag de prețuri în sus.
Oricum ar fi, celor care cultivă sărăcia, e bine să li se pună întrebarea: Vreţi mai mulţi bani fără să faceţi nimic? Pentru că dacă ceri mai mult, trebuie să și oferi. Ce? Bunuri publice. Nu le furnizezi, nu poţi pretinde!