Apărut în anii 2000, termenul „trilema energetică” se referă la situația globală în care există trei obiective contradictorii, între care este greu de realizat un echilibru.
Primul obiectiv este sustenabilitatea - asigurarea că resursele energetice sunt utilizate astfel încât să nu compromită capacitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile lor nevoi de consum; al doilea este siguranța aprovizionării - asigurarea că o țară are acces la suficiente resurse energetice pentru a-și satisface nevoile fără a fi vulnerabilă la perturbări ale aprovizionării sau la schimbări ale prețurilor energiei; al treilea obiectiv este eficiența economică - costurile de producție și utilizare a energiei trebuie să fie atât de mari și totodată atât de mici încât să contribuie la creșterea economică și la dezvoltarea sectorului, dar și să rămână accesibile consumatorilor de energie. Adesea, îndeplinirea unuia dintre aceste obiective poate fi în detrimentul celorlalte două. De exemplu, modul în care politica europeană se concentrează mai ales pe reducerea emisiilor de carbon și pe utilizarea exclusivă a surselor de energie regenerabile poate fi extrem de costisitor din punct de vedere economic și poate duce la creșterea dependenței de importuri de energie, afectând siguranța energetică.
Pentru mulți, „trilema energetică” este înfricoșătoare; necesită schimbări la nivelul infrastructurii, tehnologiilor și politicilor, iar aceasta implică investiții semnificative, planificare strategică și coordonare între diverse sectoare și interese.
Intre linii
Având consecințe sociale și economice semnificative, gestionarea tranziției energetice poate fi descurajatoare pentru companii și consumatori și se arată la fel de descurajantă și pentru unele guverne. Dar doar statul este cel care joacă rolul crucial în rezolvarea „trilemei energetice”.
Statul este singurul care are capacitatea și mai ales responsabilitatea de a pune în practică politici și reglementări care să echilibreze obiectivele de sustenabilitate, siguranță energetică și eficiență economică. Statul trebuie să joace rolul central în dezvoltarea și modernizarea infrastructurii energetice, inclusiv a rețelelor de distribuție, a centralelor electrice și a facilităților de stocare a energiei. Statul trebuie să stimuleze cercetarea și dezvoltarea în domeniul energiei prin intermediul investițiilor în proiecte de cercetare, acordarea de granturi și subvenții și prin crearea unui mediu favorabil pentru inovare și colaborare între sectorul public și cel privat.
Statul are responsabilitatea de a impune reglementări și standarde stricte în domeniul energetic, pentru a asigura protecția mediului, a consumatorilor și a siguranței naționale.
Statul trebuie să-și asume rolul de conducere în negocieri internaționale privind schimbul de tehnologii, resurse și bune practici în domeniul energetic, într-o lume interconectată, cooperarea europeană și internațională este esențială pentru abordarea problemelor energetice comune și pentru promovarea unui sistem energetic mai sustenabil și mai sigur.
Iar pentru o țară precum România - cu particularități energetice ce nu trebuie ignorate - statul trebuie să sprijine rolul gazelor naturale în rezolvarea „trilemei energetice”.
Este aceasta o concluzie pe care o aud din ce în ce mai des - și o și susțin - la majoritatea conferințelor care au ca temă provocările ridicate României de tranziția energetică. Într-un comentariu viitor voi arăta de ce gazele naturale pot fi un pilon în rezolvarea „trilemei energetice”.
Deocamdată, rămân la ideea că și în tranziția energetică, apa trebuie să curgă de sus în jos.