„Cu studii superioare întrerupte la Cernăuți, apoi la Iași, Sorana Gurian intră în mediile literare moderniste via Eugen Lovinescu, căruia îi prezintă un roman (nefinalizat), «Fuga după soare», surprinzându-l după o întâlnire de pomină. În «Memorii», Lovinescu o evocă drept «ovreicuța de la Iași, cu picioarele rupte» pe tânăra cu aspect de personaj arghezian (plăpândă, cu un picior mai scurt etc.) și, în literatură, cu fantasme sexuale neverosimile. Picioarele, «rupte» în urma unui accident, fuseseră atinse de o tuberculoză osoasă, tratată, după propriile mărturisiri ale scriitoarei, în aceeași cameră de sanatoriu francez (la Berck sur Mer) pe care-o locuise M. Blecher”, releva istoricul literar Paul Cernat în pripa unei biografii închinate Soranei Gurian.
Cruzime autoscopică și fiziologică
Dar să-i deslușim miezul: „Nu neapărat mai prejos de blecherianul «Inimi cicatrizate» va fi ultimul roman al Soranei - «Recit d’un combat» (1956), recent tradus şi la noi sub titlul «Povestea unei lupte» - din exilul parizian, unde autoarea îşi consemnează, cu cruzime autoscopică și fiziologică, experiența cancerului care-o va ucide. Sorana Gurian îl aduce la «Sburătorul» pe viitorul filosof Anton Dumitriu, cu care va colabora și după război, când se convertește de la iudaism la catolicism prin intermediul monseniorului Vladimir Ghica. Prozele interbelice ale acestei seducătoare intrigante și inteligente sunt piese crude și insolite, cu tăietură expresionistă. Ele vor fi reunite în volum în 1946, sub titlul «Întâmplări între amurg și noapte»”.
Implicată la vârf în rețele de spionaj
„În 1945 - evidenția în continuare profesorul Paul Cernat -, Sorana debutează editorial cu un roman stufos, modern și «cosmopolit»: «Zilele nu se întorc niciodată» (înrudit cu senzual-exoticul «Frunzele nu mai sunt aceleași» al liberalului Mihail Fărăcășanu/Villara), în care experiența autobiografică se deschide către o pictură acută de medii sociale, pe calapod anglo-saxon. Escapadele erotico-politice de agentă comunistă/sovietică, urmărită de Gestapo în timpul războiului (dar implicată și în relații, inclusiv amoroase cu ofițeri ai săi, colaborând strâns, se pare, cu oficiali germani ca Max Obler, director al casei germane de filme de la București), ar putea face obiectul unui bun roman de spionaj”. Mai mult: „Relații strânse a avut și cu rețeaua de spionaj româno-britanică «Rică Georgescu» (din care făcea parte Iuliu Maniu) care manevrase fără succes, de la Istanbul, ieșirea României din alianța cu Axa”. Un personaj interesant, nu?
La Paris, braț la braț cu Sartre și Camus
Paul Cernat și-a dus mai departe lecția de istorie literară: „Sorana Gurian a avut relații intime cu diplomați egipteni și oficiali sovietici, între care un general care-o protejează și o părăsește brutal; colaboratoare la Radio și în presa de stânga, traducătoare de literatură sovietică și americană procomunistă, apropiată de Zaharia Stancu, cu care ar fi colaborat și la traducerile acestuia din Esenin, versatila autoare intră în noi combinații periculoase. Publicistica subiectiv-feministă (între care interviurile cu Hortensia Papadat-Bengescu și Jean Gabin) ar merita restituită. Decepționată, are are un puseu anticomunist, publicând câteva articole în «Liberalul» (o contribuție la dosarul «crizismului» în cultura română), după care, demascată, se exilează în Franța, unde intră în cercuri literare selecte (Sartre, Camus) și în elita expaților autohtoni (Eliade, Cioran, Ionescu, soții Ierunca ș.a.)”.
Agentă NKVD sau agentă a servicilor secrete franco-britanice? Ori ambele?
Sorana Gurian n-a avut o viață tocmai ușoară în Occident (nici n-ar fi avut cum, ținând cont de detenta de spioană de elită): „Va fi bănuită, în mediile românești, că e agentă NKVD, ceea ce o exasperează (mai plauzibilă e afilierea ei la serviciile secrete franco-britanice, care-i înlesnesc expatrierea după căsătoria de formă cu un italian, mediată de ambasadorul Italiei)”.
Maniu și Regele Mihai, prinși în „Ochiurile rețelei”
Nu în ultimul rând: „Aventura evadării la Paris, după un scurt stagiu în Palestina, în primii ani ai instaurării stalinismului, va fi consemnată în pseudo-jurnalul fugii sale din România, cu personaje ca Mihai Ralea, Ana Pauker, Iuliu Maniu sau Regele Mihai (scriere greu clasabilă, tradusă la noi la o editură obscură, în anii ’90) «Ochiurile rețelei» - «Les mailles de fillet» (1950). Sorana reia, apoi, proiectata trilogie începută prin «Zilele nu se întorc niciodată» cu un roman de atmosferă («Les amours impitoyables»), în care intriga erotică se complică printr-o dimensiune detectivă”, mai consemna Paul Cernat.
Personaj de roman (pe bună dreptate)
Ultimele acuarele: „Sorana Gurian se implică în exilul militant și colaborează la Radio Europa Liberă, fiind foarte apropiată de Adriana Georgescu și Monica Lovinescu (care-i devine executor testamentar). Recuperată istorico-literar în ultimul deceniu de câțiva cercetători dedicați (Victor Durnea, Bianca Burța-Cernat ș.a.), Sorana a devenit și personaj de roman în «Moartea lui Siegfried» de Octavian Soviany. O stradă îi poartă numele tocmai în... Rio de Janeiro”. Concluzia lui Paul Cernat: „Ar avea toate datele pentru o reconsiderare spectaculoasă, nu doar la noi”.
Imposibila recuperare
„Pusă la zid, încă din a doua jumătate a anilor ’40, ca exponentă a celei mai «putrede» burghezii, Sorana Gurian nu a mai putut fi reconsiderată nici măcar în perioada dezghețului cultural: amoralismul «decadent», cosmopolitismul, atitudinea de sfidător pesimism, erotismul exhibat în «Zilele nu se întorc niciodată» și «Întâmplări dintre amurg și noapte» ar fi făcut imposibilă orice tentativă de recuperare chiar și în condițiile în care autoarea nu ar fi părăsit România pentru a se integra - destul de activ - diasporei culturale anticomuniste”, opina, la rândul ei, criticul literar Bianca Burța-Cernat.
Cenaclul din apartament
Aflată în relații strânse de prietenie cu oameni de cultură precum André Gide, Albert Camus, Jean Cocteau, Anaïs Nin, Jean-Paul Sartre etc., Sorana Gurian a inaugurat în exilul parizian un cenaclu literar în propriul apartament. Nu lipseau de la seratele culturale nici scriitorii români care fugiseră în Franța de tăvălugul bolșevic ce copleșise România: Mircea Eliade, Emil Cioran, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca ori Constantin Amăriuței.
Amărăciune
Odată stinse zvâcnirile tinereții, Sorana Gurian s-a pomenit prinsă în plasa de oțel a unor afecțiuni fără remediu: tuberculoză osoasă - „cu muşchii piciorului atrofiaţi, capul femurului făcut praf; şchioapă pe viaţă”, cum nota undeva -, boală ce-i va prilejui dese și amare momente de reflecție: „Nu cred că există cineva mai singur, mai slab, mai oropsit decât femeia exilată, bolnavă, săracă şi istovită, cum trebuie că arăt în ochii celor care judecă după aparenţe, după conturile de la bancă, după situaţia socială”. Sorana avea să se stingă de altfel pe un pat de spital al unei clinici experimentale din cadrul Institutului „Marie Curie” din Paris. Avea doar 43 de ani, un metru și jumătate înălțime și 40 de kilograme.
67 de ani s-au împlinit pe 10 iunie 2023 de la moartea Soranei Gurian, aka Sara Gurfinkel
„Prozele interbelice ale acestei seducătoare intrigante și inteligente sunt piese crude și insolite, cu tăietură expresionistă”, Paul Cernat, istoric literar
„Escapadele erotico-politice de agentă comunistă/sovietică, urmărită de Gestapo în timpul războiului, ar putea face obiectul unui bun roman de spionaj”, Paul Cernat, istoric literar
„Citesc nuvelele Soranei Gurian: admirabil și abject”, Eugen Lovinescu
„Figură extravagantă şi controversată a literelor româneşti dintre cele două războaie mondiale, Sorana Gurian rămâne încă o scriitoare de redescoperit şi de revalorizat”, Bianca Burța-Cernat, critic literar