Rămâne în scenă, fascinat de propriul personaj, de poantele sale răsuflate, încurcând pe toată lumea. Cam în aceeași situație ne pune Trump, scuzată să-mi fie comparația. Spectacolul lumii a ajuns un circ și nici nu știi dacă să râzi sau să plângi. Și în timp ce stăm cu gura căscată, în culise leul a scăpat din cușcă, mănâncă gazela, girafa. Și chiar pe dresor...
Lungul șir de tumbe politice începe odată cu noul mandat, când Trump promite „pacea într-o zi”. Niciodată războiul Ucrainei n-ar fi avut loc dacă era el președinte etc.
Lumea a râs și rău a făcut, pentru că acest conflict e o treabă serioasă. Nu doar că a omorât deja un milion de oameni, dar este semnalul revenirii Rusiei la statutul de mare putere. După Gorbaciov și destrămarea URSS, Rusia nu mai speria pe nimeni. Cu încetul s-a observat că moștenitoarea URSS nu putea trăi democratic și nici în pace cu vecinii, pe care îi considera fugiți de acasă. „Popoare frățești”, nu națiuni libere! Niște „țări inventate!”.
Și atunci a revenit la modelul țarilor, care la ruși ține loc de dezvoltare. Un model bazat pe expansiune militară, o economie de război și lipsuri generalizate, dar care își compensează frustrările cu victorii și cuceriri pe câmpul de luptă. Rusia are PIB-ul Olandei, dar un milion și jumătate de soldați. Frontul din Ucraina are 800 km.
Occidentul a asistat pasiv la intervenția Rusiei în Georgia și apoi la anexarea Crimeei, care practic a aruncat la coș dreptul internațional.
Regimul imperialist renăscut nu suportă modelul occidental liberal, pluralismul, drepturile omului, bunăstarea, ar fi un rău exemplu pentru ruși, care să vrea să trăiască și ei așa.
Iată de ce războiul din Ucraina nu se poate încheia. Poate va deveni intermitent cum a prezis J.D. Vance. Aici nu e despre obiective maximale. Războiul acesta nu este o incursiune militară limitată, ci un mod de viață pe care Moscova vrea să îl impună. Dacă ține, mâine Putin va ataca în altă parte.
Poate în Țările Baltice sau în Moldova în care vede tot un fel de sateliți pierduți. Sau chiar România e tentantă, pentru că e aproape și e slabă. Chibițează de pe margine și asigură tranzitul grânelor ucrainene. „Căpcăunul de la porțile noastre” cum bine a zis Macron, nu poate supraviețui altfel, „el trebuie mereu să înghită”.
Dar Trump nu bate până acolo. Este într-o enormă confuzie. Vede în Putin un lider autoritar ca și el, alb ca și el, în costum la fel. Și vrea să facă „a good deal”. Să se tocmească cu un om antrenat să ucidă. La fiecare ultimatum Putin vine aproape, îi gâdilă ego-ul supradimensionat și lucrurile rămân la fel, bombele continuă să cadă peste blocuri, peste școli...
Iar Kalașnikov testează „pe viu” o nouă mitralieră!
Chiar și acest balet diplomatic al „celor 7 magnifici”, liderii lumii libere veniți la Washington să-l susțină pe Zelenski, are ceva dizgrațios. Trump nu i-a întâmpinat personal. Au fost primiți fără covor roșu, ca niște rude sărace și neinvitate, nu ca Putin în Alaska. Se știe că Trump își însușește perspectiva ultimului interlocutor, dar asta ține până la următorul telefon. Putin este un kaghebist persuasiv, îi laudă abilitățile de conducător. Și complimentele nu costă nici cât o dronă Shahed.
Occidentul nu îndrăznește să-l înfrunte singur. S-a obișnuit așa, după ultimul război mondial: să trăiască îndestulat și să-l apere SUA.
Nu riscă o ciocnire a civilizațiilor.
Pentru că asta este războiul din Ucraina. Dar e peste înțelegerea lui Trump. El îi iubește pe toți la fel : ruși și ucraineni, agresori și victime. Și e „happy”...
Răsvan Popescu
August 2025