Jurnalul.ro Special Reportaje Surorile-fantomă de la malul mării

Surorile-fantomă de la malul mării

de Alex Nedea    |   

Anca și Irina, două hoteluri odinioară etalon al turismului de succes al României, stau astăzi în paragină. Ajunse în pragul colapsului, cele două clădiri sunt dovada dezastrului din turismul de pe litoralul românesc al Mării Negre.

Înăuntru , aerul e atât de greu, încât nu poți respira. Duhoarea de mucegai îți dă amețeli. Paznicul își târșie pașii pe covoarele putrezite, întinse de-a lungul holului rece ca un beci. Tălpile ți se lipesc de stratul gros de mucegai, de parcă ai călca în asfalt proaspăt turnat. „În mod normal trebuie să vă luați o mască de gaze, ca să nu vă intoxicați”, ne zice Ibram Temurcin, paznicul locului. Două găleți puse în centrul recepției adună picăturile de ploaie ce se scurg din tavan după ce șiroaiele traversează toate etajele. Pleosc-pleosc-pleosc, se aude cu un ecou. „E stricat acoperișul! Când plouă, plouă până jos, vă spun adevărul”, zice Temurcin. Păzește de ani de zile hotelurile. Acum nu prea mai are ce păzi. S-a furat tot ce era de furat. Primele au dispărut caloriferele din fontă, marfă de calitate extra pentru centrele de fier vechi din zonă. Apoi o parte din chiuvete, din mobilier, din becuri ori din prize. Hotelurile arată de parcă am fi la Cernobîl. Dar măcar acolo e o scuză. Dacă acolo a fost un accident nuclear, la noi doar un incident guvernamental. Cu efect similar.

Cum răsărea gazonul în comunism

Istoria hotelurilor începe acum 40 de ani, când comuniștii au decis să adauge noi locuri de cazare în patrimoniul hotelier din stațiunea Venus. Petru Costaș era șef de sală în stațiune în anul inaugurării.  În ziua deschiderii, veniseră și primii turiști din străinătate, pe care i-au întâmpinat înalte oficialități. „A fost ministrul Turismului, Cosma. Hotelurile erau dotate, dar pe afară mai era moloz. Când au sosit primele două autocare cu turiști nemți, aceștia s-au dat jos și au început să fotografieze molozul. Când a văzut ministrul Cosma, ne zice: «Dimineață vreau să văd gazon aici»”. O asemenea sarcină, oricât de absurdă părea, nu putea să nu fie dusă la îndeplinire dacă venea de la centru. Așa că Petru Costaș își amintește că a fost trimis noaptea în pădure, alături de alți angajați ai stațiunii, ca să smulgă brazde de iarbă pe care să le așeze în fața hotelurilor. „Dimineața, când s-au trezit nemții, era gazon. S-au mirat și ei”.

Investiții de păcălit judecătorii

După Revoluție, Irina și Anca au încăput pe mâna fostului administrator comunist și a soției acestuia. Presa vremii scria că cei doi reușiseră să obţină acte care să demonstreze că de fapt făcuseră investiții uriașe, pe care astăzi e greu să le identifici cu ochiul liber la fața locului. Nicolae Viereanu, ajuns ulterior director al hotelurilor, spune că investițiile erau mai mult fictive: „Au pus două pietre una peste alta, au tras niște nisip pe jos, au făcut o terasă, niște investiții de doi lei”. Și totuși, cei doi soți au reușit să convingă instanțele de judecată că au făcut investițiile și că acestea, plus penalitățile, se ridică la o sumă atât de mare, încât depășește valoarea unuia dintre hoteluri. Adică era ca și cum cineva care stă în chirie într-un apartament ajunge să câștige apartamentul după ce i-a schimbat ușa.

 „Într-o cameră creștea un copac prin veceu”

În vreme ce firma care administra hotelurile Anca și Irina S.A. era târâtă prin tribunale pentru datoriile sale record, cele două hoteluri ajung în chirie, în 1997, la fostul deputat PRM și PSD Raj Tunaru, fost candidat la președinție. Tunaru spune că a găsit imobilele într-o stare jalnică. „Într-o cameră creștea un copac prin veceu. Singurul investitor care a dat acolo cu o pensulă, sau a pus un termopan, sau a adus un tacâm, sau un televizor sunt eu. Sub cuvânt de onoare! Nimeni din toți ceilalți nu au luat o cutie de vopsea de zece lei să vopsească pe acolo”, susține Tunaru. Nu regretă investițiile făcute pentru că business-ul îi mergea ca pe roate. Avea clienți toată vara, pentru că reușise să facă înțelegeri cu minele din Valea Jiului, care îi trimiteau ortaci. „Hotelurile erau full. 130 de camere pline, din iunie până în septembrie. A fost o afacere foarte bună”, se laudă Tunaru.

Acesta închiriase clădirile pentru o sumă anuală de 15.000 de dolari, cam cât un apartament în centrul Bucureștiului pentru un an. Susține că totuși venirea lui în această afacere a fost benefică, pentru că a prelungit viața celor două imobile, care, și astăzi, zice, ar fi fost în picioare dacă nu ar fi avut el o problemă personală în SUA. În 2006, a fost condamnat după ce și-a bătut iubita, și de atunci s-a ales praful. „Au intrat, au spart lacătele, au pus alt director, ăsta l-a dat în chirie la vreo doi neisprăviți, amatori din ăștia care ziceau: «Băi, mergem la mare să facem bani!». Dar nu e deloc așa de simplu dacă nu te pricepi. Ei au venit probabil fără niciun ban și au zis că o să deschidă și o să vină turiștii peste ei grămadă. Dar fără să dai drumul la apă caldă? Fără să cumperi lenjerie? Nu se poate așa ceva, nu mai suntem în turismul acela din 1997!”, exclamă Tunaru. Cert este că în ultimii ani hotelurile au rămas închise, năruindu-se în fiecare zi sub ochii turiștilor care vin pe litoral și nu găsesc locuri de cazare. După ce s-a eliberat din închisoarea din SUA și s-a întors în țară, Tunaru povestește că a vrut să ia din nou în administrare cele două imobile, dar nu s-a mai putut. A aflat că intraseră în vizorul unui apropiat al fostului primar de Constanța care ar fi dorit să le preia pe degeaba. Cert este că astăzi firma care are în proprietate clădirile a ajuns în insolvență, incapabilă să își achite datoriile.

Istoria hotelurilor gemene este emblematică pentru că ilustrează soarta pe care au avut-o o bună parte din hotelurile de pe litoralul românesc, ajunse pe mâna unor oameni din sistem care le-au luat în chirie pe bani de nimic și fără nicio obligație care să ducă la salvarea lor. Întreg patrimoniul turistic construit de mai multe generații de români devenise o uriașă vacă pe care o mână de băieți deștepți o mulgeau, dar nimeni nu o mai hrănea.

Astăzi, nu numai că în fața hotelurilor Irina și Anca este din nou moloz, dar hotelurile cu totul sunt un munte de moloz. S-a întâmplat așa pentru că imediat după 1990, cele două hoteluri, ca de altfel tot patrimoniul turistic de la malul mării, nu a fost privatizat, cum au făcut bulgarii și au avut succes, ci a fost închiriat foștilor angajați. A fost o decizie catastrofală, recunoaște și un fost ministru al Turismului, Dan Matei Agathon: „Era un haos! S-a mers pe privatizarea managementului, în loc să se meargă pe privatizarea capitalului. Asta înseamnă că nimeni nu putea să îi forțeze pe directorii de hoteluri să investească, or, era evident că trebuiau investiții majore și rapide”.

Subiecte în articol: anca irina hotel litoral
TOP articole pe Jurnalul.ro:
Parteneri