Pe vremuri, se credea că cine lucra în această zi era lovit de o boală din care nu își mai revenea până la moarte. Se spunea că femeile care lăsau în biserică, peste noapte, în joia din Săptămâna Luminată, un vas cu apă, și îl recuperau după slujba de vineri, aveau norocul de a se spăla cu acea apă de numeroase necazuri.
La Izvorul Tămăduirii, în unele zone ale ţării, tinerii adolescenţi fac legământul juvenil. Acesta se făcea, cu sau fără martori, în casă, în gradini sau în jurul unui copac înflorit. Tinerii treceau prin mai multe momente rituale prin care faceau jurământul respectiv: pronunţarea cu voce tare a jurământului, schimbul colacului şi al altor obiecte cu valoare simbolică, de obicei o oală sau o strachină din lut, însoţite intotdeauna de o lumânare aprinsă, îmbrăţişarea frăţească, ospătarea cu alimente rituale şi dansul.
Potrivit etnografului Ion Ghinoiu menţionează ca în unele zone etnografice, ceremonia se repetă anual, la aceeaşi data, până la intrarea în joc a fetelor însurăţite şi băieţilor înfârtăţiţi. Persoanele legate, veri, văruţe, surate, fraţi de cruce etc., se întâlneau anual sau, după căsătorie, la Rusalii.
După încheierea solemnă a legământului, copii şi apoi oameni maturi îşi spuneau până la moarte surată, vere, fârtate, verişoară şi se comportau unul faţă de altul ca adevaraţi fraţi şi surori.
Se sfătuiau în cele mai intime şi grele probleme ivite în viaţă, îşi împărtaşeau tainele, nu se căsătoreau cu sora sau cu fratele suratei sau fârtatului, se ajutau şi se apărau reciproc chiar şi până la moarte.
Izvorul Tămăduirii. Această sărbătoare nu are dată fixă. Este trecută în calendar în vinerea din Săptămâna Luminată, adică prima zi de vineri care urmează după Paşti.
Sărbătoarea se referă la vindecarea unui orb după ce Fecioara Maria i-a spus împăratului bizantin Leon I să-l ducă să se spele cu apa dintr-un izvor de lângă Constantinopol. Ulterior, pe acel loc, împăratul Leon a ridicat o biserică, aceasta primind hramul “Izvorul Tămăduirii”.