Într-un ,,Auto-denunț’’ publicat azi dimineață în edițiile electronice ale cotidianului ,,Adevărul’’ și săptămânalului,,22’’, Andrei Pleșu ne dă această veste răvășitoare: ,,În urma numeroaselor incriminări, spuse și scrise, privind ,,cadoul’’ pe care i l-am făcut, în februarie 1990, lui Gabriel Liiceanu, mă văd nevoit să –mi recunosc, smerit, faptele și să mă pun, gata de jertfă, în la dispoziția tuturor ,,organelor’’ abilitate pentru lămurirea situației’’.
Dacă trecem peste ironia cam forțată a câtorva dintre ziceri, ca și peste faptul că, în ultimele săptămâni, acest subiect nu s-a aflat pe agenda discuțiilor publice, rămâne, totuși, de văzut ,,dacă’’ și ,,în ce măsură’’ gestul fostului ministru al culturii din primul guvern post-decembrist îi este cu adevărat de ajutor prietenului său. Așa încât să nu îi fie de mirare domnului Andrei Pleșu, atunci când va vedea că demersul său - repet și întăresc, foarte bine intenționat și plin de bune intenții!- se va solda cu câteva consecințe neintenționate, atâta vreme cât (re)aduce în discuție câteva subiecte foarte puțin agreabile. Subiecte despre care, domnia sa încearcă să ne aburească recurgând la o cascadă de fumigene care îmi este greu să cred că pot să convingă pe toată lumea.
Lucrurile se complică atunci când luăm în discuție și o mai veche declarație, din anul 2007, a lui Gabriel Liiceanu , în care respingea categoric alegațiile despre ,,imensul patrimoniu’’ al fostei Edituri Politice. Susținând, în replică, faptul că acesta se compunea din,,câteva zeci de birouri(adică mese de scris),câteva zeci de scaune paradite din metal, câteva fotolii desfundate, câteva covoare murdare și tocite, câteva fișete metalice, câteva zeci de cuiere, o față de masă roșie pentru ședințele de partid’’. La sărăcăciosul inventar adăugându-se, tot potrivit lui Gabriel Liiceanu, ,,o bibliotecă compusă preponderent din operele lui Marx, Engels, Lenin și Ceaușescu, precum și toate documentele traduse de-a lungul anilor ale partidelor comuniste frățești’’.
Nu pun la îndoială veridicitatea datelor furnizate de Gabriel Liiceanu privind inventarul birourilor,fișetelor sau covoarelor pe care le-a găsit la instalarea în cabinetul rezervat directorului nou constituitei edituri ,,Humanitas’’. În schimb, afirm cu deplină certitudine - și sunt convins că nu sunt singurul!- că în ceea ce privește acea așa-numita,,bibliotecă compusă preponderent…’’ avem de-a face cu o minciună sfruntată! În realitate, Editura Politică dispunea de un fond de carte, numit (potrivit terminologiei uzuale a vremii) ,,fond special’’, în care se afla un stoc impresionant de lucrări filosofice, economice și social politice publicate în Occident și care, din motive ce țineau de embargoul ideologic practicat, mai ales în ultimul deceniu al regimului ceaușist, nu erau accesibile fără aprobări prealabile din partea conducerii editurii. După cum, tot în spiritul respectării adevărului, adaug că achizițiile de cărți pentru acest fond au fost posibile datorită eforturilor și chiar a relațiilor personale ale lui Valter Roman, cel care a fost multă vreme director al editurii. Împrejurare care a permis ca la editura CC al PCR să apară colecția ,,Idei contemporane’’, în care au fost publicate nu numai lucrări ale autorilor, români și străini, de orientare marxistă (unii chiar controversați, precum Roger Garaudy, Adam Schaff sau Georg Lukacs), ci și cărți scrise de A. Toffler,M.Mc Luhan, M.Dufrene,C.Wright Mills,C.Levy Strauss, J.K.Galbricht și chiar Martin Heidegger despre care numai că erau jurați adepți ai marxism-leninismului nu se poate spune…
Ar mai fi, poate, de menționat că formatul colecției ,,Idei contemporane’’ era inspirat de colecția ,,Idees’’, a editurii franceze ,,Gallimard’’. Ipoteză confirmată și de faptul că prima carte apărută în această colecție a Editurii Politice a fost ,,Știință și sinteză’’, traducerea în limba română a lucrării apărute în colecția ,,Idees’’ și care reunea dezbaterile colocviului organizat sub egida UNESCO în anul 1965, la împlinirea a zece ani de la moartea lui Albert Einstein și a lui Teilhard de Chardin . Iar, dacă ținem seama de realitatea faptelor și anume că, în condițiile de opacitate ideologică impuse de regim, această colecție a reprezentat o efectivă posibilitate de acces a cititorilor, în special a celor tineri, către confruntările de idei din ultima jumătate a secolului XX, vedem că afirmațiile lui Gabriel Liiceanu privind fondul de carte al fostei edituri de partid sunt pur și mincinoase. Sau, mai de la obraz spus, de aceeași factură cu cele făcute recent la Bruxelles, tot de către Gabriel Liiceanu, pe seama declarațiilor lui Liviu Dragnea care vroia cu orice preț debarcarea multilateral-medaliatei șefe a DNA, Laura Codruța Kovesi.
În schimb, atunci când vine vorba despre fondurile aflate la data preluării fostei edituri a CC al PCR, atât declarațiile mai vechi ale lui Gabriel Liiceanu cât și cele de ultimă oră ale lui Andrei Pleșu, se rezumă la o înșiruire de cifre și de termeni foarte departe de a lămuri lucrurile. Poate că era mai corect dacă, și unul și celălalt, ne-ar fi spus care era situația conturilor fostei edituri a partidului unic, pe care, pe 24 decembrie 1989, salariații săi o transformaseră în Editura ,,Nicolae Bălcescu’’? Pentru că este foarte greu să credem că, în condițiile economiei de stat, centralizate, tocmai editura PCR intra în noul an cu visteria goală. Lucru, practic, imposibil dacă ținem seama că, pentru anul 1990, la această editură urmau să apară,alături de lucrurile prevăzute în planul editorial curent, un impresionant număr de volume consacrate Congresului al XIV-lea al PCR (atenție în limba română și în limbi de circulație internațională!) și, în mod cu totul special, marcării împlinirii a 25 de ani de la ,,istoricul Congres al IX-lea al PCR care a inaugurat Epoca Nicolae Ceaușescu’’. De unde și întrebarea de elementar bun simț: acestea să fie și câteva dintre motivele pentru care Ordinul nr.82/1900, emis la data de 20.02.1990 de către ministrul culturii, Andrei Pleșu, prin care se desființa Editura Politică și se înființa editura ,,Humanitas’’, nu a fost publicat în Monitorul Oficial și a rămas, până azi, îndosariat la Ministerul Culturii? Pun această întrebare și cu speranța că actualul tânăr și inimos ministru al Culturii și Identității Naționale, Ionuț Vulpescu, ne-ar putea da o mână de ajutor pentru a da de cap poveștii. Ca să nu mai discutăm, și de data asta, despre cât de folositoare ne-ar fi fost arhiva fostei Edituri Politice, despre a cărei soartă nu prea avem știre…
Aceeași tăcere se păstrează și în ceea ce privește cele constatate în urma verificărilor făcute, în anul 2002, de Curtea de Conturi, prin care se constatau o serie de nereguli în contabilitatea editurii ,,Humanitas’’. Editură a cărei directoare economică era Ioana Patapievici. Simplă coincidență de nume cu H.R.Patapievici, personaj a cărui gestionare a fondurilor Institutului Cultural Român, în calitate de director, a fost extrem de dur și de argumentat criticată? Potrivit acestui document,sub sceptrul lui Gabriel Liiceanu, societatea acumulase datorii de 3,258.119.741 lei, ceea ce la cursul leu/dolar din 2000, reprezenta echivalentul a 270.000 USD. În plus constatându-se și neplata impozitului pe salariile salariaților. Nu este acum locul să dintru în mai multe alte amănunte, dar cred că o imagine edificatoare aflăm în ancheta realizată de Marius Ghițeanu și Răzvan Savaliuc și publicată în cotidianul ,,Ziua’’ în ediția din 17.09. 2007.
De bună seamă, nici prin gând nu îmi trece să îi imput lui Andrei Pleșu toate nefăcutele celui pe care, în februarie 1990, l-a căftănit cu titlul de director al nou-înființatei edituri și, implicit, cu beneficiile aferente funcției. Totuși, în același registru al bunei credinței, îmi permit să îl întreb: ce părere are domnia sa despre declarațiile lui Gabriel Andreescu, la acea vreme, și el vajnic militant pe baricadele GDS, dar, mai ales, acționar la SC ,,Humanitas’’ SRL, care s-a dezis, în mod public, de ,,deciziile acționarului majoritar al editurii Humanitas’’, decizii cu care, ,,nu a avut și nu vroia să aibă nici cea mai mică legătură’’?
Sunt, toate acestea, subiecte despre care, firește, ,,Autodenunțul’’ lui Andrei Pleșu nu face vorbire. Dar, dacă tot a deschis domnia sa discuția, nu ar fi rău să le discutăm, fără părtinire,dar, mai cu seamă fără a mai ascunde gunoiul sub preș. Mai ales dacă ținem seama de cele mai recente declarații făcute de către Gabriel Liiceanu, aseară și la o oră de maximă audiență, la emisiunea,,Jocuri de putere’’, difuzată pe canalul REALITATEA TV, prin care și–a reafirmat voința de a fi un vajnic apărător instituțiilor democratice și promotor al idealurilor justiției sociale, ale legii și legalității.
Sincer vorbind, nici că se putea un generic mai nimerit pentru această discuție. Fiindcă numai punând în balanță ceea ce ne spune și ceea ce nu ne spune, Andrei Pleșu, în ,,Autodenunțul’’ dat publicității azi dimineață vom putea înțelege, cu adevărat, ce jocuri de putere face Gabriel Liiceanu!