Creație a regizorului Nicolae Mărgineanu- coautor al scenariului împreună cu Mircea Radu Iacoban- despre o prietenie de legendă și despre eroii săi: Mihai Eminescu și In Creangă. De fapt despre anii în care cei doi s-au întâlnit și s-au înfrățit în acel Iași pe care G. Călinescu l-a numit ,Florența României’’. Anii plini de bucurii și de nedreptăți pentru fiecare dintre cei doi mari prieteni, care se vor încheia odată cu plecare lui Eminescu la București. „Vino frate Mihai- îi va scrie Creangă-, fiindcă fără tine sunt singur”. Dureros adevăr pe care acțiunea filmului, îl întărește și îl ilustrează.
De fapt, filmul îl are ca personaj principal pe Ion Creangă. În preajma sa aflându-se, firește, oameni de diverse îndeletniciri și de variate alcătuiri sufletești, dintre care, firește, se detașează Mihai Eminescu. De aici și modul foarte inspirat în care a fost construită intriga peliculei. Lucru de loc simplu dacă luăm în seamă acea „inhibiție” despre care va povesti, mai târziu, regizorul Nicolae Mărgineanu: „Pentru a deveni personaje de film, Eminescu și Creangă trebuiau să coboare de pe statui, să prindă viață, să împrumute chipurile unor actori, să vorbească , să se miște și să evolueze într-un chip cât ai firesc”.
Și trebuie să recunoaștem că, pentru a răspunde acestor cerințe esențiale, era nevoie ca regizorul să își aleagă actorii pe măsura partiturilor. Alegere, mai bine spus, alegeri care s-au dovedit foarte inspirate. În primul rând, prin Dorel Vișan, care dă viață unui Ion Creangă mult mai complex decât hâtrul autor al povestirilor sale, unele chiar cu înțelesuri să le spunem… coțcare. Un Ion Creangă meditând, cu temeinicia oamenilor de pe aceste meleaguri, la adevărurile adânci ale vieții și doritori să transmită, peste timpi și peste generații, aceste învățături esențiale. În mod cu totul deosebit copiilor pe care îi educă. De aceea, cred că secvențele în care îl întâlnim pe dascălul Ion Creangă ținându-și orele sau jucându-se cu prichindeii sunt și rămân antologice pentru căldura sufletească și pentru reciproca dăruire și încredere pe care le emană. La rândul său, Adrian Pintea întruchipează un Mihai Eminescu pe care îl putem înțelege numai și numai dacă depășim clișeele liricoide ale unui „veșnic îndrăgostit și veșnic fără bani”,pentru ca să ajungem la omul esențial al ethosului românesc. Om de o admirabilă rigoare în relațiile cu semenii și cu sine, rigoare care decurge din înțelegerea și asumarea ideii de aristocrație a spiritului. Idee devenită ideal de viață și de creație care decurge, la rândul său, din meditația aprofundată asupra adevărurilor cărții de căpătâi a lui Arthur Schopenhauer „Lumea ca voință și reprezentare”.
Inspirata identificare a interpreților cu personajele lor este confirmată și pe celelalte paliere ale distribuției. De pildă, Maria Ploae este, în pofida puținelor sale apariții în film, o memorabilă întruchipare a acelei Veronica Micle pe care G Călinescu o numea „mai degrabă o femeie însetată de viață decât nesăbuită”. După cum Mioara Ifrim este Tinca, femeiușca de lângă Ion Creangă, simplă și nițel resemnată cu soarta sa, mai puțin cu terfeloagele care îi mănâncă sufletul, dar pe care, încă, nu ne-o putem închipui sfârșind ca o alcoolică sadea, așa cum ne lasă G.Călinescu să înțelegem. Această succintă trecere îi revistă a personajelor și a celor care le dau viață nu ar fi completă fără o mențiune pentru maniera expresivă în care Emil Dobrin o construiește pe Ileana Grigore, cea care i-a fost pentru câtva vreme soție lui Ion Creangă și despre care, mărturisesc, știam prea puține lucruri. Pentru ca, după ce am mai citit o seamă de mărturii documentare, să ajung la ideea că personajul merită mai multă atenție. Ileana fiind, într-un fel, și ea o femeie mai degrabă însetată de viață decât nechibzuită, ca și Veronica Micle. Însă, cu deosebirea că, în cazul ei și al lui Creangă, nu mai poate fi vorba despre o alchimie sufletească, așa cum, în pofida multor încercări și cumpene, a exista cea care i-a unit pe Eminescu și pe dulcea și nobila sa amică.
Acestor adnotări le-aș adăuga și câteva semnificative date despre geneza peliculei, despre care, cu ceva vreme în urmă, regizorul Nicolae Mărgineanu i-a povestit Roxanei Ioana Ancuța, care, la rândul său, le-a încredințat spre publicare Jurnalului Național. De pildă, deși atunci când a fost turnat, în anul 1989, filmul „Un bulgăre de humă” a fost gândit și dorit a fi un omagiu adus lui Mihai Eminescu, Ion Creangă și Veronica Micle la împlinirea unui secol de la moarte, din mai multe motive, premiera a avut loc peste un an, în 1990. Unul dintre motive fiind amestecul brutal al cenzorului cultural Mihai Dulea, care nu o dorea în distribuție pe Maria Ploaie. Așa încât, regizorul Nicolae Mărgineanu a dat o redutabilă dovadă de curaj și de verticalitate morală pentru ca zbirul politico-ideologic să nu obțină câștig de cauză. Un alt motiv, de data asta de o cu totul altă factură, despre care a povestit tot Nicolae Mărgineanu, a fost acel impas, numit „lipsă a tragerii de inimă”, cu care s-au văzut confruntați regizorul și echipa de actori și realizatori. Pentru ca, după ce s-au rugat Domnului, să îi ajute, un călugăr care le-a adus, din partea unei doamne de la Oradea, o carte de vizită a lui Eminescu! Celest semn că lucrurile vor începe să se lege, ceea ce, din fericire s-a și întâmplat…
Desigur, fiind o operă de artă în temeinicul sens al cuvântului, filmul „Un bulgăre de humă”, nu poate fi rezumat într-o descriere oricâte bune intenții am avea. El trebuie văzut și, mai ales, trebuie înțeles în consonanță cu alegoricul sens al unuia dintre cuvintele din titlu și anume cuvântul ,,humă’’. Cuvânt care, la rândul său, trimite la Humulești, localitatea natală a lui Ion Creangă, ca și la pământul acestor meleaguri. Cea mai frumoasă dovadă, în acest sens, o avem în secvențele finale ale filmului, alegorică transpunere a dorinței lui Creangă de a se întoarce la Humulești pentru a trece pragul înspre lumea cerurilor. Secvențe în care, treptat-treptat, se pierde în zare căruța cu care Creangă se încumetă a se întoarce și a rămâne, pentru totdeauna acasă, trecând peste dealuri și peste nămeți. Secvențe greu de povestit dar, și mai greu de uitat, care care pot fi și o recitire a tulburătoarelor cuvinte ale lui G.Călinescu: „Altă moarte se cădea fiului Smarandei și a lui Ștefan a Petrei care se rătăcise de Siret adus de căruța lui Moș Luca. El trebuia să fie purtat în căruța cu boi, îmbrăcat țărănește, cu mâinile încrucișate, bocit creștinește de babe și de multele lui rubedenii, tămâiat și prohodit de popii și dascălii satului, înmormântat în ograda bisericii pe lângă care se jucase și învățase carte”.
Cam atât am avut de scris și de povestit despre filmul „Un bulgăre de humă” pe care canalul 1 al Televiziunii Naționale l-a ales pentru a marca ediția 2022 a Zilei Culturii Naționale. Alegere inspirată și, deopotrivă, emoționantă invitație de a înțelege, a respecta și a duce mai departe opera înaintașilor. Înfruntând, și în acest fel, provocări mai vechi și mai noi vizând să ne determine să ne uităm identitatea și valorile sale esențiale, definitorii și să devenim simple, anonime clone ale unor alte „modele unice”.