„Memoriile publicate în 2008 - un mare roman autobiografic tolstoian, de un picaresc politico-religios robust, mai stins după 1965 - dau seama nu doar de avatarurile unei fabuloase istorii personale, ci și de geneza scrierilor sale. O parte a scriitorilor pe care i-a cunoscut în tinerețe fuseseră portretizați (sub zodia «întâlnirilor formative») într-un alt tom memorialistic, «Rotonda plopilor aprinși» (1983). Membru al Frățiilor de Cruce în adolescență și după (experiență asumată critic ulterior), arestat de Siguranță în repetate rânduri, Valeriu Anania a navigat între studii superioare la București, Cluj și Sibiu (Teologie, Medicină și Muzică) și o clandestinitate aventuroasă, cu refugii în munți și la mănăstiri, dar cu reabilitări care-i permit în 1948 să-și încheie studiile teologice la Sibiu”, amintea criticul literar Paul Cernat într-un crochiu închinat fostului mitropolit al Clujului, Albei și Maramureșului.
„Reeducat” pentru omisiune de denunț la adresa lui Radu Gyr
„Impetuosul călugăr-scriitor cu tropisme de lider combatant trăiește periculos - aprecia profesorul Paul Cernat. Intrat în monahism din 1942, participă ca «strateg», după 1944, la manifestațiile politice studențești clujene (un util volum-auxiliar din anii ‘90 e «Clujul intelectual al generației 1946»). Recuperat în anii stalinizării de Patriarhul Justinian, Anania devine intendent și director al Bibliotecii Patriarhale, dar cade victimă unor intrigi și ajunge în închisorile de la Jilava, Ploiești, Pitești și Aiud. La Jilava concepe povestirile moralist-fantastice, cvasivoiculesciene, din «Amintirile peregrinului apter» (1990), iar la Aiud, unde e «reeducat» pentru omisiune de denunț la adresa lui Radu Gyr, elaborează marile poeme dramatice «Meșterul Manole» și «Steaua Zimbrului» (incitantă evocarea deținutului Daniil-Sandu Tudor)”.
Suspect de colaborare cu Securitatea
În continuare, pe urmele livrești marcate de profesorul Paul Cernat: „În 1939 i se jucase, cu sprijinul lui N. Iorga, piesa «La furcărie», în 1940 - poemul dramatic «Dochia», iar în 1952 scrie drama «Hoțul de mărgăritare», publicată în 1993 sub titlul «Întoarcerea fiului risipitor» (debutul absolut a fost însă ca poet ortodoxist, în 1936). Amnistiat, Valeriu Anania revine editorial în 1966 cu piesa «Miorița», prefațată de Arghezi. S-a speculat mult pe seama folosirii sale ca agent de influență în anii liberalizării, după ce, în 1965, fusese trimis la Arhiepiscopia Ortodoxă Română din Detroit, ca secretar eparhial și director al oficiului «Publicații»”. Și? A fost sau n-a fost agent de influență? „Apărarea sa din «Memorii» e de luat cu prudență”, avertizează istoricul literar Paul Cernat. Întorcându-ne la destinul Ananianului… „Petrece o vreme la Honolulu, unde e găzduit de Ștefan Baciu, iar soția acestuia, Mira, se îndrăgostește fără speranță de el (episodul va fi relatat într-un jurnal inclus în «Memorii»). Experiența hawaiană va fi sublimată ficțional în notabilul roman exotic «Străinii din Kipukua» (1979), pe tema alienării itinerante, și în confesiunea «De dincolo de ape» (2000)”.
Braț la braț cu Dumitru Stăniloae și Constantin Galeriu
Mai mult: „Numit director al Institutului Biblic din București în 1976, Valeriu Anania se refugiază după 1982 la Văratec, unde frecventează cercul Zoei Dumitrescu Bușulenga și al Valeriei Sadoveanu. După 1990, se asociază Grupului de Reflecție pentru Înnoirea Bisericii, alături de Dumitru Stăniloae, Constantin Galeriu, Iustin Marchiș și de mirenii Sorin Dumitrescu, Teodor Baconsky, Horia Bernea. Publică albumul «Cerurile Oltului» (despre mănăstirile oltene) și alcătuiește o solidă antologie de «Poezie religioasă română modernă»”. „Publicist eclezial incomod, istoric al vieții religioase interbelice, exeget biblic, Anania a fost și un eseist de speculație teologică-umanistă - mai remarca Paul Cernat. Orchestrate poliritmic, cele cinci piese în versuri («Miorița», «Meșterul Manole», «Du-te vreme, vino, vreme», «Greul Pămîntului», «Steaua Zimbrului») reunite, în 1982, în «Greul Pămîntului. O pentalogie a mitului românesc» (2 vol.) redimensionează teatrul mitico-metafizic blagian, pe linia unei mitologii autohtone. Iar volumele poetice («Geneze», 1971, urmat de «File de acatist», «Istorii agrippine», «Anamneze», neinspiratul «Imn Eminescului» ș.a.) continuă tradiția liricii ortodoxiste și apologetice interbelice cu compoziții liturgice, acatiste, meditații biblice savant elaborate”.
„În cărți” pentru a-i succeda Patriarhului Teoctist
Ultimele acuarele: „Valeriu Anania a scris și teatru pentru copii (fantezia «Păhărelul cu nectar», 1969). O performanță de limbaj oferă noua versiune «diortosită» a Bibliei - rezultat al unui travaliu laborios - a cărei calitate o depășește pe cea din 1938 a predecesorului Gala Galaction”. Concluzia? „Înalt ierarh postdecembrist combativ, orator ecleziastic redutabil, cu implicări publice uneori contestabile, Anania a fost, după moartea Patriarhului Teoctist, «în cărți» ca succesor (conservator, de «linie dură»), fiindu-i însă preferat Daniel. O personalitate puternică și complicată, cu lumini și umbre - și cu o operă substanțială de scriitor și teolog”.
„Leu al Ardealului” sau „Apostol”?
Bănuit, după liberalizarea din 1965, de colaborare cu Securitatea comunistă sub acoperirea numelui de cod „Apostol” („Cum s-ar explica altfel amnistia sa, apoi promovarea și ascensiunea în ierarhia socială?” - s-au întrebat, nu fără logică, adversarii săi), Valeriu Anania a negat vehement semnarea pactului cu diavolul comunist. Ulterior s-a opus racolării/ intrării preoţilor în politică (agreată de Sfântul Sinod al BOR), nefiind de acord ca aceştia să activeze în partide, în Parlament sau în consiliile locale ori judeţene. Din înaltul scaunului de mitropolit, Anania a emis chiar o scrisoare pastorală în care a comunicat preoţilor un regulament intern ce făcea, practic, imposibil accesul acestora în structurile politice.
Moarte de bicisnic
Un alt supranume atribuit lui Valeriu Anania a fost „Leul Ardealului”. Porecla i-a fost dată de maica stareță de la Mănăstirea Râmeț, pentru intransigenţa şi conservatorismul privind apărarea valorilor ordodoxe. De remarcat că, oficial, Anania n-a fost tocmai încântat de acest „botez”: „Deşi este regele animalelor, leul are parte de cea mai nenorocită moarte. Neavând duşmani naturali, nu-l mănâncă nimeni și moare numai de bătrâneţe. Şi cum moare? Îi cad dinţii şi nu se mai poate hrăni, nu mai poate vâna, dar nici să mănânce din ce vânează altul. Şi moare ca un bicisnic, mâncat de furnici şi de muşte. Sper că nu îmi doriţi aşa ceva”.
Predica de pe patul de moarte
În ultima Pastorală de Crăciun (2010), transmisă în timp ce era pe patul de spital, Valeriu Anania ne certa, poate pe bună dreptate: „Există destui creştini care sărbătoresc un Crăciun fără Iisus, o Bobotează fără aghiasmă, un Sfânt Ion fără Ioan şi, mai ales, un An Nou într-un revelion perpetuu, fără sfârşit, condimentat cu narcotice vaporoase, straie impudice şi aburi etilici”.
Recompense pe pământ
În 1982, Uniunea Scriitorilor din România îi acorda lui Valeriu Anania Premiul pentru dramaturgie, pentru ca 27 de ani mai târziu să-l recompensezeși cu Premiul special pentru volumul Memorii. După un an, în 2010, era ales membru de onoare al Academiei Române.
12 ani s-au împlinit pe 31 ianuarie 2023 de la moartea călugărului-scriitor Valeriu Anania
S-a speculat mult pe seama folosirii sale ca agent de influență în anii liberalizării, după ce, în 1965, fusese trimis Cernat, critic literar la Arhiepiscopia Ortodoxă Română din Detroit, ca secretar eparhial și director al oficiului «Publicații»”, Paul
Publicist eclezial incomod, istoric al vieții religioase interbelice, exeget biblic, Anania a fost și un eseist de speculație teologică-umanistă”, Paul Cernat, critic literar
Valeriu Anania? O personalitate puternică și complicată, cu lumini și umbre - și cu o operă substanțială de scriitor și teolog”, Paul Cernat, critic literar