„Devenit sublocotenent, Vasile Cârlova a murit la Craiova, de dizenterie, pe 18 septembrie 1831, la doar 22 de ani. A fost, mai înainte, voluntar angajat în miliția națională (prim nucleu al oștirii române căreia i-a dedicat și un marș; poemul a circulat multă vreme pe foi volante, din cauza cenzurii). Descendent al unei familii de boierinași cu rădăcini destul de vechi, rudă cu viitorul colonel reacționar și memorialist Grigore Lăcusteanu și coleg în junețe cu Grigore Alexandrescu, junele Vasile a tras, fără s-o mai afle vreodată, lozul cel mare, intrând, de bine, de rău, în canonul literaturii romantice autohtone cu doar cinci poeme publicate (dacă facem abstracție de stihurile în grecește și de traducerile juvenile din Musaios și Voltaire)”, releva criticul și istoricul literar Paul Cernat.
Poemele care i-au adus nemurirea
Care sunt cele cinci poeme memorabile? Din nou profesorul Paul Cernat: „Melancolica Înserarea, vibranta Rugăciune, neoanacreontica Păstorul întristat (pusă pe muzică în 1850 de Anton Pann), preromantica Ruinurile Tîrgoviștei și Marșul românilor/Odă oștirei române cu ocazia înălțării steagului național, majoritatea apărute în revista Curierul românesc a protectorului și promotorului său I. Heliade Rădulescu (I. Heliade Rădulescu: geniul său cel poetic făgăduiește mult pentru limba românească)”.
Orfan în copilărie
Încă din copilărie, Vasile Cârlova și-a pierdut ambii părinți, poetul fiind crescut de sora mamei sale Elena, în casele stolnicului Nicolae Hiotu, cu care aceasta era căsătorită la Târgoviște și unde dețineau „mahalaua de peste gârlă”. Aici, în fosta Cetate de Scaun a Țării Românești, „târgovișteanul” cu rădăcini oltene avea să învețe franceza și greaca de la un dascăl de familie, împreună cu viitorul poet Grigore Alexandrescu. Se pare că tânărul poet, „era atras de opera lui Voltaire, a lui Volney și a lui Lamartine”. Nu întâmplător, Vasile Cârlova a debutat literar în anul 1817, cu traducerea operelor lui Musaeos - Hero și Leandru și Voltaire - Zaira.
Un simț acut al liniștii
Vasile Cârlova se înscrie alături de Iancu Văcărescu și de Vasile Alecsandri între pionierii poeziei românești care au făcut trecerea de la influențele grecești și franțuzești către o lirică românească autentică. În acest sens, George Călinescu aprecia: „Cârlova are, ca unul ce aparține unei nații de oieri, un simț acut al liniștii câmpenești, măsurate de zvonuri monotone” („Istoria literaturii române. De la origini până în prezent”).
Oseminte pierdute
Mort prematur într-un lagăr din Craiova, Vasile Cârlova a fost înmormântat în curtea bisericii Madona Dudu din oraș. După ce osemintele i-au fost mutate în alt cimitir, urma locului de veci al poetului s-a pierdut pentru totdeauna. Astăzi doar o placă de marmură și o cruce (instalate în curtea bisericii Madona Dudu) mai amintesc că acolo au fost depuse, cândva, întru odihnă rămășițele pământești ale tânărului poet.
22 de ani a trăit poetul Vasile Cârlova, fiind răpus de dizenterie într-un lagăr din Craiova
„Descendent al unei familii de boierinași cu rădăcini destul de vechi, junele Vasile a tras, fără s-o mai afle vreodată, lozul cel mare, intrând, de bine, de rău, în canonul literaturii romantice autohtone cu doar cinci poeme publicate”, Paul Cernat, istoric literar
Încă din copilărie, Vasile Cârlova și-a pierdut ambii părinți, poetul fiind crescut de către sora mamei sale Elena, în casele stolnicului Nicolae Hiotu.