„Noi împărțeam un pistol la cinci oameni, ei aveau aruncătoare de mine de ultimul tip. Erau frumoși îmbrăcați:
La Chișinău, la sfârșitul săptămânii, veteranii războiului ruso-moldovenesc s-au adunat să-i comemoreze pe camarazii căzuți acum 32 de ani. Parcă la fel ca în 1992 - când Transnistria s-a rupt de Moldova, devenind regiune autonomă, cu titlu pompos „Republica Moldovenească Nistreană” -, sâmbătă tensiunea politică se simțea apăsat. Liderii de la Tiraspol tocmai ce anunțaseră că cer protecția Rusiei, iar guvernul de la Moscova răspunsese tot ca în ’92: „Transnistria este o prioritate pentru noi!”. „Și care e soluția la ce zice Moscova? E tot una singură: România!” - cred cei care au luptat împotriva separatiștilor.
Războiul cu separatiștii a început în estul Moldovei când țara se desprinsese de URSS. Prima dată, rușii transnistreni au intrat într-o secție de poliție - la Dubăsari - și i-au terminat pe polițiștii moldoveni de acolo. Atacurile au continuat, Moldova nu avea armată. Au fost trimise unități de polițiști pe Nistru, situația se restabilise cumva. Apoi au început loviturile de gherilă. Soldați ruși - antrenați special de KGB - alături de separatiști și mercenari cazaci au atacat puncte strategice. Secțiile de poliție au fost eliminate, drumurile importante au căzut sub controlul „transnistrenilor”. Când au apărut polițiștii moldoveni pe front, rușii au trimis în fața lor peste 1.000 de pușcăriași. Toți se oferiseră voluntari să-i căsăpească pe cei care îi băgaseră în închisoare. Diferențele erau uriașe între cele două tabere. Moldovenii nu aveau nici haine, darămite armament. O mitralieră valora greutatea ei în aur, era una la o companie, adică la vreo 30 de inși. Ceilalți - rușii, mercenarii și pușcăriașii - aveau și T34 - tancul ce rupea orice linie de apărare.
„Era un tanc, se învârtea, călca oameni”
La 32 de ani de la conflict, în centrul Chișinăului s-au aliniat frumos zeci de luptători, vizavi de statuia lui Ștefan cel Mare. Sunt doar fotografii și nume, ținute în brațe de elevi ai Academiei MAI din Moldova, din ele privesc trist către cei rămași, strânși unii în alții, timizi, cu flori ce le tremură în mână. Unora de emoție, altora din cauza rănilor care încă dor.
„E, e, eu… eu… nu… mă scuzați… nu pot să vorbesc… ă, ă, ă bine”. Omul e în combinezon de camuflaj, o mânecă atârnă goală. Trage greu piciorul după el - e încălțat în adidași - iar la subraț cineva i-a îndesat un buchet de flori galbene. Iura a fost unde s-au dat cele mai brutale lupte, încă de la început - la Bender, în marginea Tiraspolului, capitala actuală a Transnistriei. „A venit tancul peste noi. A tras, o schijă m-a lovit în cap. Ceilalți camarazi… s-au dus. M-a lovit schija în prima lună de vară. Abia în toamnă am început să îmi revin. M-a învățat logopedul să vorbesc din nou, să merg….”. Sunt momente în care pur și simplu nu poate scoate un cuvânt, ci doar sunete. „Era un tanc, se învârtea, călca oameni. Mai era unul care împușca în case. Mulți, mulți camarazi am pierdut”, spune Iura.
La Bender, așa cum povestesc veteranii, luptele au fost crâncene, mai ales că rușilor li se spusese că îi atacă românii! „Le ziceau la televizor că sunt trupe de români, că România vrea să ia teritoriul cela. Și ei luptau și mai și”, își aduce unul aminte. Un altul râde. „Cum a fost atunci? Foarte bine! De ce? Eram tânăr! Acum îmi merge rău”. Omul - Constantin Buga - a luptat ca voluntar la Cocieri, undeva la 40 de kilometri de Chișinău - acolo unde se spune că s-a dat prima confruntare oficială a războiului din 1992. A fost în prima linie, a stat pe front de pe 18 martie până în august. „La început a fost greu. Nu era armament, noroc cu statul român că ne-a ajutat. Mulțumim statului român, dacă nu era ajutorul ăsta, era greu de tot”, începe povestea veteranul. Sare repede la momentul în care separatiștii informau populația că este atacată de români și râde din nou: „Dar ce suntem noi? Noi nu suntem români, mă? Care limbă vorbim? Care sânge curge în noi? Sânge românesc!”. Bătrânul a sărit de 79 de ani, zice că a ajuns pe front cu o unitate a polițiștilor din Orhei. Toți au scăpat vii. „Dar au fost și răniți, iar teritorii au fost cedate. De ce Bender este acum parte a Transnistriei? Când Benderul era luat de noi?”, se mai întreabă veteranul și fuge să se așeze în coloană. Cei rămași după război - „suntem tot mai puțini an de an” - merg să-și lase buchetele de flori la monumentul eroilor. E sus, în deal de Chișinău. După grupul bătrânilor ce poartă șiruri de decorații merge încet un pluton de ambulanțe. Veteranilor li se poate face rău. Celor mai mulți, de la bolile căpătate după lupte.
Prizonier la separatist: „ceasul mi l-au lăsat”
Ion Savin era maior de poliție în momentul în care a ajuns pe front, la Nistru. A scăpat de gloanțe și de minele aruncate de pe celălalt mal, nu a scăpat însă de un comando rusesc. Trupele speciale l-au confundat pe maior cu un general maior care trebuia să ajungă în zonă în misiune de însoțire a președintelui de atunci al Moldovei, Mircea Snegur. „Nu i-a informat spionajul. Ce spionaj? Atunci dădeau ăștia telefon direct la ei și le ziceau: «vedeți că vine generalul cutare pe acolo». Sau că «trece ministrul nu știu care pe dincolo». Și ăia puneau la cale să prindă oficialii. Aici, cu mine, s-au încurcat”, râde veteranul. „Când s-a întâmplat, asiguram podul peste Nistru de la Molovata-Cocieri. Când am ajuns la poziție am primit informația că pe malul celălalt fusese văzută o grupă înarmată. Era 19 aprilie, înspre seară. M-am așezat după un loc dosit, am văzut grupa. Mă întreabă: cine ești. Pe moldovenește. Am simțit pe accent că… Dar n-am vrut să deschid focul, trebuia să vină cineva dinspre malul celălalt. Am întrebat și eu cine sunt ei. Și tot așa am stat de vorbă. Până am simțit o lovitură după cap. Și, pe urmă, cuțitul la gât. Am înțeles deodată ce e”.
Maiorul nu a vrut să deconspire faptul că mai departe era o grupă de soldați care putea fi și ea capturată. I s-a luat legitimația dar i-au uitat pistolul! Veteranul continuă: „Au dat pe stație că au prins un maior. Au raportat că nu au găsit general-maiorul, ci doar un maior. De la cealaltă stație ăia erau nedumeriți de ce nu fusese prins generalul. Apoi, de pe malul celălalt a venit o barcă pneumatică în care era un alt comando. Erau echipați cumsecade, aveau aruncător de mine, mitraliere...”.
Ion Savin a fost dus la Dubăsari, la statul major inamic. „Erau acolo ofițeri ruși. M-au lovit, dar eram îmbrăcat în șubă, n-am simțit. A venit un ofițer și le-a zis că sunt ofițer, n-au mai dat. Ceasul mi l-au lăsat. În izolator am intrat cu pistoletul la mine, că îl uitaseră. Când s-a mai luminat m-au scos la cercetare. Mascați m-au dus. Era un locotenent colonel acolo, șeful grupului de cercetare. Al Armatei. A cărei armate? Era clar!”. După ce a încercat să extragă informații de la Ion Savin, ofițerul rus l-a trimis pe militarul moldovean la Tiraspol. „Acolo, într-un birou, erau două persoane. Unul s-a recomandat ca adjunct al ministrului de Interne al lor, celălalt nu a zis nimic. Dar îmi era fața lui cunoscută. Acesta m-a întrebat când am terminat Școala de Miliție din Chișinău. Peste ceva timp mi-a dat prin cap, am deschis cartea de absolvire și... l-am recunoscut: era Gorbov, un rus, fusese profesorul meu la școala de poliție”.
După interogatoriu, maiorul a mai stat în arest trei zile. Apoi, a făcut obiectul unui schimb de prizonieri. „N-am văzut pe cine m-au schimbat. Am înțeles mai târziu că pe mine au fost dați trei ofițeri - doi locotenenți și un căpitan”, își mai aduce aminte veteranul.
Omul are și acum o nedumerire. Trage de cușma de blană, șirul lung de decorații clincăne pe postavul vechi de camuflaj. „Stau și acum și mă gândesc, nu-mi dă pace. De unde informația că trebuie să vină Snegur? Snegur chiar a fost acolo. Ținta a fost președintele Moldovei!”. Omul își mai aduce aminte ceva, i-a rămas pe suflet: „Când m-au scos din arest, erau doi de-ai lor, ofițeri. Și m-au întrebat de ce țin cu românii? Că românii sunt fasciști”. Era cam același discurs folosit acum în conflictul cu Ucraina, „doar că atunci era cu românii. Dacă ești român, ești fascist”.
Singura soluție: România
Mihai Cristea are 77 de ani. A fost maior în Brigada Specială de Intervenție „Fulger” - una din unitățile moldovenești vestite că au băgat groaza în ruși. Veteranul a ajuns în brigada de elită după efectuarea stagiului militar la trupele speciale sovietice, cantonate la Sahalin. Spune că cel mai rău i-a fost la începutul războiului: „Noi nu ne-am așteptat la așa ceva. A fost un șoc psihologic. Eram învățați că vrem pace, că luptăm pentru pace. Dar în spate….”. Veteranul spune că situația de acum seamănă cu trecutul: „Congresul de la Tiraspol și protecția Rusiei? Ha! Nu i-am dat așa atenție. Acolo sunt instalate niște marionete”.
Veteranul nu vrea să vorbească prea mult despre activitatea de pe front. Zâmbește cumva ironic când își aduce aminte de inamic - „Războiul e rău. Pentru toți. Glonțul nu alege. Că e un copil, că e tânăr, că e vârstnic”.
La fel de modest este un alt veteran. Sergiu Uncu zice că îi este foarte greu să-și aducă aminte ce a trăit. Chiar dacă un camarad îi aduce aminte de sportivii de performanță sovietici - „pe unii i-am văzut la televizor că au câștigat trofee” - care erau poziționați cu puștile cu lunetă pe clădiri - „și făceau prăpăd de acolo; unul, lângă mine, și-a aprins o țigară și a primit un glonț în gură”.
Polițistul a ajuns pe front după ce își efectuase stagiul militar în armata URSS, la granița cu China. A intrat în luptă, voluntar, încă de la început, chiar în „focul” de la Cocieri - Dubăsari, unde au fost cele mai multe victime. „Uite, un moment de viață: eram șase-opt persoane, stăteam și discutam. După câteva secunde doi deja nu mai sunt, trei sunt răniți rău. Vă dați seama ce urât e la noi în suflet. Macină, doare. Nu putem să povestim”.
Sergiu Uncu spune că în momentul în care a plecat pe front au fost oameni care l-au certat. Că ce îi trebuie să meargă să se bată cu rușii. Și, cică, și acum mai sunt indivizi dintr-ăștia. „Dar mai sunt încă patrioți în Moldova. Dar nu cred că facem față în caz de conflict. Singura soluție? România! Și NATO. Noi am luptat pentru copiii noștri, pentru buneii noștri. Pentru limba asta. Iar viitorul nostru trebuie să fie alături de România”, oftează veteranul. Se ridică greu când aude imnul Moldovei, intonat de fanfara militară. De pe front a fost adus de ambulanță, cu piciorul făcut terci.
Concesii pentru „lepădături”
Printre gecile modeste și uniformele vechi de camuflaj se distinge un parpalac lung, din piele fină. Epoleții sunt mari, chipiul cu culori aprinse, omul, înalt, poartă cravată și fular alb, fin. Este Victor Catan, fostul ministru de Interne al Republicii Moldova, practic, șeful trupelor de moldoveni care se opuneau separatiștilor. „Atunci au fost mișcări de renaștere națională. În același timp, în partea stângă a Nistrului, s-a copt o situație în care liderii complexului militar-industrial din Tiraspol sau Bender au creat mișcări separatiste pentru a submina mersul Republicii Moldova spre suveranitate și independență. Au găsit și pe comandantul Armatei a 14, Ghenadi Iacovlev - care a fost numit și comandant al armatei separatiste - care i-a înarmat cu tot ce era necesar pentru a răsturna regimul constituțional care funcționa în raioanele respective. Și au început actele de teroare. Polițiștii au trecut la contracararea actelor de terorism. Ei atacau criminal. Ei, adică separatiștii, fiind liderii complexului militar din stânga Nistrului, emisarii trimiși de KGB și alte lepădături”.
Fostul ministru se întristează când vine vorba de cea mai grea decizie luată în timpul conflictului: „La semnarea acordului moldo-rus cu privire la rezolvarea pașnică a conflictului armat s-au făcut unele cedări (de teritoriu - n.n). Am fost nevoiți să facem aceste cedări, dar cu acordul am salvat viața a sute de mii de cetățeni. Pentru că odată ce s-a impus Armata a 14-a în forță - care avea 6.500 de ostași, tancuri, artilerie, elicoptere - noi, dacă mai continuam, aveam o pierdere colosală. După cum a spus Lebed, dacă până la masă o să fiu în Chișinău, după masă, până seara, o să fiu la București”.