„Democrat din fire și fără ifose, a iubit tot ce se putea iubi, de la țigăncile din curtea sa și până la înaltele doamne”.
Cărturarul, un „galant boier muntean de viță veche”, o pornise binișor înspre 60 de ani atunci când a sedus-o pe Zoe Ruset (fiica lui Lascarache și a Ilenei Rosetti), „soața” de numai 33 de ani a domnitorului de atunci, Alexandru Moruzzi. Dar asta nu era ceva întâmplător, vreo iubire de-o vară înspre apusul goethean al bardului neoanacreontic. Dimpotrivă, era confirmarea unei existențe de o nobilă destrăbălare, de un huzur programatic.
Doamna Zoe, posibilul „puișor canar” ce-i va fi inspirat versificările
Aurora Nicolau povestește în Tainica inimă a Bucurescilor că, pentru a-și consuma idila cu tânăra nevastă a domnitorului Alexandru Moruzzi, Ienăchiță nu-și putea folosi luxosul palat, ci apela la un subterfugiu, întâlnindu-se ca din întâmplare cu pasionala Zoe Ruset într-un foișor ascuns undeva într-un colț al maiestuoasei grădini în stil englezesc de pe domeniul unui boier complice, Nicolae Dudescu, ce-și avea sălașul între zidul Mitropoliei și mănăstirea fortificată a lui Antim Ivireanu, foarte aproape ca localizare de Jariștea de astăzi: „Zoe Doamna, posibilul puișor canar ce-i va fi inspirat naivele, dar cuceritoarele, versificări, s-ar fi compromis peste măsură dacă s-ar fi aventurat cu faetonul prin fața caselor de pe Podul Mogoșoaiei ale virilului spătar, unde oricum acesta adăpostea o turmuliță de cadâne lascive spre desfătarea anilor săi târzielnici.
Domnitorul l-ar fi sugrumat cu „pletele doamnei”
Înțelegerea celor doi îndrăgostiți era să-și mute cuibușorul peste Dâmbovița, în minunata grădină a Dudeștilor, pe teren carevasăzică neutru. Ienăchiță obținuse privilegiul de a folosi după cum îl tăia capul un foișor din dichisitul parc englezesc și de-acolo îi trimitea împomădate bezele lui Zoe, cea care, ca din întâmplare, își oprea caleașca pe Podul Caliței. Mai departe, știe doar Caliope, muza Poeziei cea adesea reprezentată, în mitologia erotică, cu un flaut supradimensionat…”. Culmea e că Vodă era la curent cu aceste tribulații sentimentale, numai că, din complicate rațiuni de politichie, nu prea putea reacționa, dar se zice că, după ce a plecat de pe tron, Alexandru Moruzzi ar fi declarat: „Dacă nu voi avea ștreang, când îmi va cădea Ienăchiță-n mână voi lua pletele doamnei mele pentru a-l sugruma”. Văcărescu nu va sfârși însă cu gâtul frânt, ci „otrăvit, în 1797, asemenea tatălui său, Ștefan, otrăvit și el în 1763 de către bucătarul domnitorului Constantin Racoviță, la ordinul acestuia” (alte surse susțin însă ipoteza unei crunte indigestii, bătrâiorul crai fiind și un mare gurmand).
Megapetreceri și lux, zi și noapte
În casa lui Ienăchiță - un veritabil palat! - de pe Podul Mogoșoaiei (Calea Victoriei de astăzi), petrecerea era în toi zi și noapte, cu baiadere și cadâne de toate națiile, pe care poetul-demnitar, apreciat diplomat și artizan al jocurilor de culise ale politicii fanarioto-dunărene, le strângea sub acoperișul său din toate colțurile lumii. Poliglot remarcabil, cunoscător a nu mai puțin de zece limbi străine, Ienăchiță vorbea pre limba fiecăreia dintre ele, cu o ușurință uluitoare, astfel încât meșteșugul amorului, descris în naivele, dar încifratele, sale versificări, devenea floare la ureche pentru acest reputat strateg al seducției, gata oricând de-un zaiafet nestăvilit, aproape irezistibil.
Episcopul Grigorie abia scapă din casa desfrâurilor lui Ienăchiță
Un înalt prelat autohton, Episcopul Grigorie al Argeșului - funcție care putea fi ocupată doar de un călugăr -, venit acasă la Ienăchiță cu o pricină oarecare, e confruntat cu decadența erotică de sub acest acoperământ dotat din abundență cu divanuri moi și sofale încăpătoare, cu ciopor de femei lenevind unduios pe ele.
Popa cu greu poate face față tentațiilor și, într-un final eroic-comic, o ia la goană din palat, neîntinat, dar, în egală măsură, cu foamea de cunoaștere intimă profund nesatisfăcută. Tentațiile din casa lui Ienăchiță trebuie să i se fi părut de-a dreptul diavolești: „…Nevăzând pe nimeni care să mă oprească, ajunsei la ușa sălii celei mari. Acolo îmi străpunse vederile lumina flăcărilor de niște mangale de tombac poleit. Un sunet plăcut de viori, de naiuri, de tambure amestecate cu glasuri femeiești dulci și pătrunzătoare mă fermecară și pare că îmi legară mâinile și picioarele în fiare”. Evocat de Odobescu într-un studiu din Revista Română din 1861, bietul monah susține că s-a smuls din acele cătușe voluptuoase ale plăcerii: „Nu mai știu cum, deodată mă aflai sculat repede și în fuga mare, trecând peste câte spusei, abia am nimerit poarta cea mare a curții și am mulțumit lui Dumnezeu, căci m-am văzut cu picioarele slobode scăpat din asemenea ispite!”. O imagine a bietului popă care te face să râzi cu lacrimi!
Alte mărturii despre atmosfera de petrecere din casa poetului
Medicul grec Mihail Perdicari, care a fost oaspetele spătarului Ienăchiță Văcărescu atunci când a vizitat Țara Românească la finele ciudatului și, în același timp, complicatului secol al XVIII-lea, este citat de George Potra cu o mărturie și mai cuprinzătoare, anticipând tulburător slova lui Mateiu I. Caragiale din Craii de Curtea-Veche, atunci când descrie aventurile lui Pirgu, Pantazi și Pașadia în lupanarul Penei Corcodușa: „O mulțime de fete, tinere și gingașe, nimfe și baiadere, îmbrăcate cu cele mai luxoase veșminte, cu rochii de șaluri și de sevai, cu ii de borangic și de zăbranic bogat cusute, îl slujeau pe Ienăchiță unind, pe lângă serviciul casnic, și talentele desfătătoare ale danțului, ale cântărilor și ale muzicii instrumentale”.
Văcărescu, creatorul primei gramatici românești tipărite
Ienăchiță, autor între altele al primei gramatici românești tipărite, în 1787 (la Râmnic), în limba română și al unei Istorii a Împăraților Otomani, a fost nu doar un mare risipitor, răsfățat de soartă, ci și un autentic promotor al culturii române într-o epocă a ei de mare incertitudine, pe când deschiderea spre Europa Apuseană era ca și inexistentă, în schimb presiunea slavono-chirilică încă se exercita mutilant asupra unui popor totuși de limbă și obârșie latină, e drept favorizată și de limbajul și grafia religioasă, total nelatinești. Cei din familia Văcărescu - Ienăchiță, Alecu, Nicolae și Iancu - au fost precursorii cei mai autorizați ai lui Heliade Rădulescu, cel care va reuși, peste aproape jumătate de veac, românizarea culturii autohtone:
Urmașilor mei Văcărești/Las vouă moștenire/Creșterea limbii românești/Și-a patriei cinstire. Poezia a făcut însă întotdeauna casă bună cu seducția și fiorii erotici. Una dintre cele mai cunoscute versificări ale lui Ienăchiță Văcărescu este, desigur, aceasta:
Într-o grădină/Lâng-o tulpină/Zării o floare, ca o lumină/S-o tai, se strică!/S-o las, mi-e frică/Că vine altul și mi-o rădică.
Văcărescu i-a sfidat mai tot timpul pe domnitorii fanarioți. La o întâlnire la Palat, la chemarea domnului, care avea mare nevoie de el, Ienăchiță a pus condiția să stea cu ișlicul pe cap (lucru de neacceptat), pretinzând că-l dor dinții.
Citiți multe alte povești și legende în cartea Personaje pitorești ale Bucureștilor de odinioară, de Dan-Silviu Boerescu. Cartea va apărea în curând cu Jurnalul