BIOGRAFIA INFLAŢIEI/Ce am învăţat în 18 ani de inflaţie (II)

Aprinderea inflaţiei în perioada imediat următoare evenimentelor din decembrie ’89 era inevitabilă. Cererea solvabilă începuse să crească fără nici un folos, pe fondul “dărniciei” noii puteri. Ne-am confruntat cu o gravă criză de mărfuri.

Piaţa internă nu mai putea să susţină nici nevoile populaţiei, nici ale industriei. Populaţia primea bani, constituind venituri din muncă, dar şi “bonusuri” politice, deşi nu găsea mărfurile de care avea nevoie. Oricât de diverse ar fi concepţiile specialiştilor, indiferent căror şcoli aparţin (keynesişti, monetarişti şi aşa mai departe), un punct de vedere este comun: excesul de cerere solvabilă, în condiţiile unei oferte de mărfuri care se restrânge, produce inflaţie. Lecţia nu era nouă; o mai primise societatea românească şi înainte de 1989.

INFLAŢIA: CEA DIN MANUAL ŞI CEA DIN PIAŢĂ
Criza ce izbucnise în 1981, în România socialistă, dusese la penurie de mărfuri. Magazinele s-au golit. Populaţia a înmagazinat bani la CEC ori sub saltele, din lipsă de opţiuni.

Deşi populaţia avea bani puţini, rămânea cu ei în buzunare, neavând pe ce să-i cheltuiască. Leul, deşi planificatorii se străduiau să-i menţină stabilitatea, pierdea teren. Creştea neîncrederea în moneda naţională. În condiţiile penuriei de mărfuri, cu deosebire alimentare, se accentua specula. Mărfurile se vindeau la suprapreţ, pe sub tejghea.

Înflorea de fapt piaţa neagră. La “negru” se schimba valuta. La “negru” se făceau servicii, pentru că sectorul terţiar (al serviciilor oficiale) era şi el în suferinţă. Interesant este că, din ce în ce mai mult, pentru aceste servicii “la negru” se refuzau banii. Produsele începeau să constituie moneda de schimb preferată. Se dezvolta chiar o piaţă neagră a întreprinzătorilor de stat. Tot mai multe întreprinderi au înfiinţat gospodării anexe, creşteau porci şi fabricau preparate din carne pentru plocoanele fără de care nici o unitate economică nu mai putea să obţină nici materii prime, nici alte resurse, deşi aveau repartiţii pe bază de plan. Funcţionarii serviciilor de aprovizionare, tot mai umflate după 1981, străbăteau ţara încărcaţi ca nişte hamali, cu damigene de vin, cârnaţi şi alte  produse căutate, pentru ca întreprinderile lor să obţină materiile prime pentru realizarea planului.

Dispariţia mărfurilor din magazine şi banii rămaşi necheltuiţi au creat o puternică presiune inflaţionistă. Deşi planurile cincinale şi anuale reuşeau să asigure o stabilitate artificială a preţurilor, nu puteau fi evitate unele salturi. Treptat, inflaţia a început să-şi arate colţii. Este relevantă, în acest sens, curba preţurilor de consum în raport cu realitatea din 1980.

NICI MITA NU MAI ERA ACCEPTATĂ ÎN LEI
Voi încerca aici să ies dintr-o fixaţie, aceea a definiţiilor care respectă litera manualului, şi să analizez în clar cum a început inflaţia în România.  Este cert că inflaţia ne-a dat peste cap în anii ’70. Arterele economiei au început atunci să fie înfundate cu bani pentru care nu se găseau mărfuri. Întreprinderile primeau bani de la buget, dar îşi rezolvau tot mai greu problemele de aprovizionare. Pentru că piaţa internă nu mai putea să susţină nevoile industriei naţionale. Iar importurile erau tot mai mult amputate. 

Au urmat apoi problemele din anii ’80, când circuitul banilor se îngreunase atât de mult, încât dezinteresul faţă de leu se accentua. Nici mita nu se mai accepta în bani. Căutate erau numai produsele. Ce altceva decât inflaţie era acel fenomen generalizat, cu magazine goale, cu cozi imense şi oameni căutând disperaţi mărfuri, în timp ce banii îşi pierdeau valoarea? Desigur, o inflaţie reprimată pe piaţa oficială, dar care se reaprindea pe piaţa neagră. Căci aproape totul se vindea pe sub mână, cu preţuri de două-trei ori mai mari decât cele de pe etichete.

Oficial, leul era stabil. La fel şi preţurile. Dar numai pe hârtie. În magazine însă, vânzătorii oficiau în faţa rafturilor goale. Mărfurile, tot mai puţine, ieşeau pe uşile din dos şi erau vândute la preţurile pieţei negre, în continuă creştere. Ca şi valuta. Cât despre leu… Era atât de anemic încât puţini îl mai acceptau. Corupţia, în floare şi pe atunci, îşi avea propriile monede de schimb: de la băuturi fine, ţigări scumpe şi cafea la carne, brânză, ulei şi zahăr. Nu venise încă vremea vilelor şi limuzinelor.

În decembrie ’89 s-au aprins speranţele. Nu pentru multă vreme însă. Mulţi dintre români, în legătură cu viaţa lor, cu traiul lor de zi cu zi, cu tot ceea ce li se întâmpla în cel dintâi an de libertate, spuneau că… e mai rău decât înainte. Vedeau totul în negru. În ochii lor, privatizarea nu era altceva decât vânzarea ţării; economia de piaţă – un sistem în care speculanţii se îmbogăţesc, iar muncitorii sărăcesc; democraţia – climatul în care proliferează corupţia şi multe fărădelegi; iar sărăcia – un flagel care atacă o mare parte a populaţiei.

Concluzia venea firesc: “E mai rău ca înainte!”. Dar cum era “înainte”? Mulţi, cei  mai mulţi începuseră să uite. Nu-şi mai aminteau de cozile umilitoare pentru hrana zilnică. Sau de raţia de 200 de grame de salam, tăiată felii, ca nu cumva “hârciogii” să-şi facă depozite. Nu-şi mai aminteau de frigul din apartamente, de zilele fără apă caldă, de zilele fără apă rece. Nu-şi mai aminteau…

Vremea trecea repede. Ei ţineau minte ce li se întâmplase cu o lună în urmă. Sau cu o zi în urmă. Ţineau minte că au fost în piaţă şi n-au cumpărat tot ce şi-ar fi dorit, fiindcă preţurile erau mari, iar salariile încă mici.

COSTUL VIEŢII ÎNTRE NOMINAL ŞI REAL
La 1 noiembrie 1990 au fost liberalizate preţurile. Viaţa a început să se scumpească: în decembrie ’90 cu 37,7%; în decembrie ’91 de 3 ori; în decembrie ’92 de 13 ori; în decembrie ’93 de 52 de ori; apoi de 500 de ori, de 1.000 de ori, de 3.000 de ori. În tot acest timp, salariul nominal s-a mişcat mai încet decât inflaţia, ţinând salariul real sub nivelul celui din 1989. Şi chiar dacă, în momentele în care a fost calmat galopul preţurilor, deşi salariul înregistra o creştere rapidă în termeni nominali, lucrurile se schimbau prea puţin în termeni reali. Pentru că, faţă de octombrie 1990, puterea de cumpărare a salariului mediu a rămas mult timp în jur de 60%-70%. Abia în 2007,  în Uniunea Europeană, salariul real l-a depăşit pe cel din 1989.

Era adevărată însă o astfel de judecată bazată numai pe cifre ce exprimă puterea de cumpărare a salariului? Pentru a răspunde la întrebare voi apela tot la statistici. Populaţia României a intrat în anul 1990 având în buzunare echivalentul în lei a 14 miliarde de dolari. O sumă imensă, pentru vremea aceea. Dar aceşti bani zăceau în buzunare din cauză că oamenii nu aveau ce să cumpere: fie că unele produse erau raţionalizate, fie că mărfurile de strictă necesitate lipseau din magazine. Prima cerinţă era absorbirea acestui surplus de masă monetară. Existau două căi: creşterea ofertei de mărfuri sau inflaţia. Cum oferta de mărfuri scădea în loc să crească, a rămas o unică soluţie: inflaţia.

Atât populaţia, cât şi autorităţile, mai ales, sperau că în timp scurt situaţia se va schimba. Tot mai multe prognoze mizau pe faptul că magazinele vor fi pline cu mărfuri. Analiştii financiari avertizau însă că populaţia va avea tot timpul impresia că nu are destui bani în buzunare. Prognoză corectă. Mai departe însă, normal ar fi fost ca românii să gândească cum să facă rost de bani, muncind pentru un salariu bun sau iniţiind afaceri. Un “amănunt” le-a scăpat însă atunci din vedere analiştilor financiari: că pe măsură ce vor trece anii se vor înmulţi arieratele, pierderile din întreprinderi, stocurile de produse finite, surplusul de personal. Nu a fost luat în calcul faptul că, din cauza unor vicii de raţionament în politica economică, oamenii nu numai că vor avea impresia că n-au bani, dar chiar nu vor avea. Mai cu seamă în anii ’90. Şi atunci, cu ce să cumpere mărfurile din magazine? De aici cercul vicios: fabricile nu puteau să vândă pentru că oamenii nu aveau cu ce să cumpere. Iar oamenii nu aveau bani fiindcă fabricile nu aveau cu ce să-i plătească bine în condiţiile în care nu-şi vindeau produsele.

Următorul episod: în decembrie.