Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Și înainte de asta îmi atrăsese atenţia un articol cu titlul: „Creșterea economică bazată pe salarii, o strategie perdantă a guvernului”.
Iar mai înainte şi mai înainte a existat un mesaj din partea profesorului francez Florin Aftalion, născut la Bucureşti. Autorul monumentalei lucrări Economia Revoluţiei Franceze atrăgea atenția că politicienii nu prea s-au schimbat în ultimii 200 de ani, ei „reacționează încă în același mod (...) Cred că multe probleme pot fi rezolvate pe termen scurt crescând cantitatea de bani, ceea ce duce la inflație (...) nu vor vedea consecințele politicilor nefaste și ca urmare vor încerca să controleze prețurile atunci când lucrurile merg prost pentru ei”. Cu adăugirea ce a însoţit afirmaţia că politicienii vor încerca să controleze prețurile atunci când lucrurile merg prost pentru ei: „Controlul prețurilor duce inevitabil la alte consecințe nefaste: penurie...”.
Iar ideea că banii care „se dau” sunt o iluzie şi de fapt oamenii primesc o spirală preţuri - salarii e veche de când drama lui Goethe, Faust, pe care am mai citat-o recent. Atunci când trezorierul îi spune împăratului că „lăzile cu bani sunt goale", Mefisto vine cu „găselnița" transformării hârtiei în bani. Suveranul zice „nu avem bani, faceți ce a spus", semnează bancnotele și provoacă o explozie a consumului, „jumătate din popor fiind obsedat să mănânce bine/cealaltă jumătate să se îmbrace bine". După care oamenii își dau seama că bancnotele sunt acoperite doar de promisiunea aurului care încă nu s-a extras din mine.
Iată de când datează „antecedentele”! Suntem într-o secvenţă similară cu cea din zona euro când Banca Centrală Europeană a inundat piaţa cu bani (quantitative easing - QE). La noi guvernul s-a apucat să arunce cu bani din elicopter, pentru că stimularea consumului se poate realiza şi prin intermediul măririi venitului minim garantat, a salariilor controlate de stat, cu riscul inducerii de deficite, în măsura în care veniturile nu avansează în pas cu productivitatea. Spun productivitate, şi nu competitivitate, pentru că măririle salariale nu se rezumă la zona tradable, dimpotrivă non-tradable-ul creează problemele.
Dar pentru că teoreticienii pretind că aceia care critică măsurile de mărire a salariilor - ce n-au legătură cu sporurile de productivitatea - au înțeles greșit, şi că ei pledează pentru majorarea ponderii a ceea ce ajunge la salariat din valoarea adăugată și că aproape în totalitate critica este neoliberală, e bine ca suportul științific să fie asigurat de economiștii de stânga.
Într-un studiu din 2015, numit „Not «wage-led» versus «profit-led», but investment-led versus consumption-led growth” Paulo L dos Santos - în prezent, profesor la Noua Şcoală de Cercetări Sociale din New York - consideră nepotrivite conceptele creștere „bazată pe salarii” și creștere „bazată pe profit” pentru analiza dinamicilor macro și utilizarea lor în vederea recomandării unor politici. Asta pentru că salariile sunt părţi ale cheltuielilor de capital care susțin producția și circulația mărfurilor, în vreme ce profiturile-s cote din vânzări. Distribuția veniturilor și nivelul producției sunt condiționate concomitent de raportul dintre cererea agregată și cheltuielile de capital. Este iluzoriu să atribui o semnificație cauzală asocierilor dintre distribuție și producție. Mai mult, „problemele legate de creșterea «bazată pe salarii» sunt urmare a viziunii potrivit căreia muncitorii sunt capabili să insufle, prin consum, dinamism acumulării capitaliste, chiar în pofida (sau din cauza) unui ritm prea lent al investirii. Această posibilitate e contestată pe baze empirice chiar de către Kalecki, care argumentează că «o creștere a consumului maselor muncitoare nu e niciodată baza unui avânt al economiei, ci doar un efect secundar al său. Crearea de putere de cumpărare pentru investiții e întotdeauna esența unei expansiuni economice»‘”. Cu alte cuvinte, ponderi mai mari ale salariilor simultan cu creștere economică mai rapidă se pot obţine doar prin intermediul stimulării investițiilor.
Citește pe Antena3.ro
O altă idee economică găsită în zona de stânga aparţine comunistei Ana Pauker, care, în timpul unei întruniri la sala Marna, se adresează aceleiaşi mase/clase muncitoare la care fac referire Kalecki şi dos Santos şi afirmă: „Guvernul e pe cale de a lua o serie de măsuri pentru a pune capăt speculei, a îngheța prețurile, a scoate mărfurile dosite (Aplauze) Dar să ne fie clar că unul dintre mijloacele cele mai eficace de ieftinire a bunurilor este înmulțirea lor”.
Iată cum științific Pauker se apropie de Aftalion, pentru a se vedea că remediile economice veritabile nu sunt de stânga sau de dreapta și că întotdeauna bunăstarea crește când îi corespunde o cantitate mai mare de capital investită. Poate că nu s-a înţeles, dar până şi simbolul panrusismului sugerează că trebuie gestionate excedente, nu deficite. La asta se reduce, practic, restructurarea economiei, să administrezi ceea ce ai, nu ceea ce n-ai. Ocazie cu care e bine de readus în atenție și butada lui Churchill, potrivit căreia viciul congenital al capitalismului e distribuția inegală a bogăției, iar demnitatea congenitală a socialismului - distribuția egală a sărăciei. Din care se înţelege că nu inegalitatea de venituri trebuie gestionată, dând tuturor aceiaşi bani, ci educaţia, care ar permite obţinerea unor salarii mai bune, în aşa fel încât să nu se cantoneze toată lumea în zona de ridesharing şi de livrare/preparare de mâncare.
O ultimă precizare, de această legată de cele menţionate de dos Santos, este aceea că investiţiile se pot numi aşa în măsura în care generează valoare adăugată, fiindcă altfel sunt doar cheltuieli.
