Astăzi e ziua ta, Constantin Vaeni

Poate parea imposibil, dar au fost vremuri cand nu incomoda pe nimeni evocarea marilor figuri ale istoriei si culturii neamului. Doar astfel putem gasi o explicatie la faptul ca au fost posibile filme precum 'Zidul', 'Buzduganul cu trei pecei', 'Vacanta tragica', 'Ancheta', 'Imposibila iubire', 'Drumet in calea lupilor'. Toate acestea regizate de un om pentru care cinematograful inseamna enorm, Constantin Vaeni. Un regizor care nu numai ca iubeste meseria pe care si-a ales-o, dar adora oamenii. Creeaza filme pentru public, filme care pot fi numite fara teama de a gresi oaze in desert. Oaze de prietenie, de iubire, de intelepciune. Constantin Vaeni stie ca nici un personaj nu se poate cladi pe ura, asa ca o ia mereu de la capat cu fiecare pelicula, convins ca efortul va fi rasplatit de oamenii adevarati cu aplauze sau o lacrima in semn de intelegere si apreciere. Constantin Vaeni isi sarbatoreste astazi ziua de nastere, iar Jurnalul National ii ureaza La multi ani!

'Aceasta natie, acest popor, acest teritoriu binecuvantat, numit Romania, au acea calitate de a renaste cand nu te astepti, din ce nu te astepti'

'Anul trecut a semanat foarte mult cu anul tuturor prietenilor, in general al oamenilor din tara asta, si cu bune si cu rele, dar mai ales cu greutati inerente. Pe care le stim cu totii si speram sa se duca pe apa raului. Am invatat, am consolidat, am pus ca temelia existentei mele ceea ce am invatat de la parinti. Sa fiu corect, sa fiu cinstit, sa fiu prietenos, pe cat posibil sa fac ceva care sa conteze nu numai pentru mine, ci si pentru ceilalti. Atat cat imi permit pregatirea, inteligenta si ce mi-a dat Dumnezeu. Sa-mi fac profesia, filmele, sa-mi cresc copiii. Sa las ceva in urma de care sa nu-mi fie rusine. De obicei, iti ramane in suflet primul copil, prima iubire, debutul in profesie. Pentru mine «Zidul» a fost debutul in lungmetraj care mi-a marcat absolut exploziv intrarea in profesie. Si eu, dar si oamenii l-au iubit. Apoi, «Imposibila iubire», filmul dupa «Intrusul» lui Marin Preda. Acest film a insemnat Marele Premiu in Italia, in tara neorealismului, a fost o mare fericire pentru mine si o mare realizare pentru filmul romanesc. Mai ales ca premiul a fost decernat de un juriu al carui presedinte era parintele neorealismului, Cesare Zavattini, dar si mari actori precum Monica Vitti si Marcello Mastroianni. Cu atat mai bucuros am fost cu cat Tora Vasilescu a luat premiul pentru interpretare feminina. Un regal mai autentic nici ca se putea. Din pacate a fost ultima prezenta activa a lui Amza Pellea, activa in sensul ca si-a terminat post-sincroanele pana la ultima soapta, dupa care nu s-a mai simtit bine deloc si nici n-a mai apucat sa colaboreze la un alt film. A iubit mult filmul acesta. Colaborarea cu Amza nu cred ca sunt cuvinte care sa poata fi caracterizata, o mare stare de creatie. Amza nu era numai actor, era si un prieten extraordinar. Un suflet imens de artist, care coagula totul in jurul lui si te inspira pur si simplu.

Sper sa nu va surprind neplacut, dar amintirile sunt cele care ma fac sa zambesc, pentru ca prezentul este atat de confuz si de cenusiu incat vrei, nu vrei te cam refugiezi in lucruri traite in vremuri foarte grele, dar in care ai reusit sa faci ceva. Sa rezisti, chiar sa treci peste greutati mari, pentru ca mi s-au intamplat multe si mie. Nu prea vorbesc pentru ca o vorba veche spune: «Ce putini am fost si ce multi am ramas». Sunt atat de multi disidenti plangaciosi astazi incat e mai bine sa taci, sa nu te amesteci in impostura. Daca cineva si-a inchipuit ca mizeria postrevolutionara va dura s-a inselat. Din fericire, poate spun cuvinte mari, aceasta natie, acest popor, acesti oameni din acest perimetru, acest teritoriu binecuvantat numit Romania au acea calitate de a renaste cand nu te astepti, din ce nu te astepti. Dorinta de frumos, de bine, de valoare, de noblete este atat de adanc continuta in noi, oamenii acestia de pe aici, incat erupe ca un vulcan. Dragostea fata de filmele care s-au facut nu este o nostalgie fata de un trecut politic. Bucuria de a le vedea tot mai mult si tot mai des, reluate, dorite de public, ci fata de niste lucruri care aveau multa caldura umana si dorinta de valoare, de implinire, atat cat s-a putut in vremea aceea. Intr-o vreme in care confuzia este la ea acasa. Cinematograful de astazi este plin de premii, de mentiuni, de participari, de nominalizari, dar este gol de public. Nu se mai fac filme din iubire pentru public, ci din iubire pentru calatorii, pentru cafele la festivaluri, pentru cateva articolase pe ici, pe colo. Omenirea trebuie sa treaca si printr-o astfel de experienta. Toate ajung la un prag de jos si apoi reincepe cresterea. Va reveni scoala franceza, scoala italiana, britanica, marea scoala rusa, ceha, poloneza. Am fost in interiorul fenomenelor, cum spunea regretatul Nichita Stanescu, am fost doi ani la noul centru al cinematografiei, mi-am dat seama ca agresiunea imposturii este atat de mare si dorinta de castig ieftin imediat, incat nu mai exista loc si pentru dragoste de public. Mi-as dori ca generatiile care vor veni sa-mi vada mai intai filmele. Sa aiba rabdarea de a-mi vedea filmele, dar si ale altor colegi de valoare, Dan Pita, Mircea Veroiu, Serban Marinescu. Mi-as dori ca televiziunile sa gaseasca ragazul de a da filme romanesti in marasmul acesta social, atat cele vechi, cat si pe cele ale tinerei generatii. Ele trebuie vazute. Deocamdata este un talmes balmes, o goana dupa false aprecieri. Premiile vin si trec, le iei sau nu le iei, astazi iei un premiu mare, maine poti face un film idiot. La ora aceasta Cannes este o afacere usor ridicola. Premiile nu reprezinta decat recunoasterea unui moment, unei clipe din cariera unui cineast. Nu pe asta ne bazam valoarea. Cand tragi linie, la sfarsitul carierei vezi daca ai insemnat sau ai insemnat ceva. In rest e prea multa tevatura si prea mult ne dam in vant dupa chestiile acestea pasagere. E nevoie de notorietate, de vizibilitate, toata lumea vrea sa se afirme, dar ceea ce ramane la sfarsit conteaza.'