Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Personalitate emblematica a exilului romanesc la Paris, membru marcant al grupului oniric, teoretician al onirismului literar romanesc, Dumitru Tepeneag implineste astazi 75 de ani. La multi ani!
"Am fost izgonit din tara ca un raufacator, iar colegii de breasla nu m-au aparat"
"M-am nascut in cea mai friguroasa luna a anului. E adevarat, la Paris, de obicei nu e atat de frig ca la Bucuresti; anul asta insa e foarte frig, asa ca nu ies din casa: citesc, incerc sa scriu si sa nu-mi pun intrebarea, care e greu de ocolit, daca n-ar trebui la un moment dat sa ma opresc...
Ma intrebati cum ar fi aratat destinul meu daca nu m-as fi nascut roman. Un rest de modestie imi interzice sa-mi inchipui ca viata mea ar fi fost mult mai buna; caci a te naste in Franta ori intr-o alta tara, care n-a trecut prin ce-a trecut Romania, nu e de-ajuns, mai conteaza si in ce mediu te nasti, ce educatie primesti. E foarte probabil, daca m-as fi nascut tot intr-o familie burgheza si destul de instarita, ca as fi devenit medic ori om de stiinta si nicidecum scriitor. Si nu as fi obtinut premiul Nobel... Asa cum nu-l voi obtine nici ca scriitor.
Mult timp am regretat ca nu l-am ascultat pe Dimov care ma indemna sa fiu mai prudent si sa nu amestec politicul cu literatura, sa nu-l sprijin pe Paul Goma care scria o literatura diferita de-a noastra, o literatura realista si din ce in ce mai critica fata de regimul ceausist. Cumintindu-ma, as fi putut ramane in Romania, iar grupul oniric si-ar fi continuat activitatea. Asa imi spuneam in zilele de singuratate, cuprins de remuscari. De fapt nu e atat de sigur... Dupa faimoasele «teze» din 1971, in Romania cenzura a devenit tot mai apriga. Grupul oniric era deja un cal breaz, n-ar fi fost de-ajuns sa stau in banca mea si sa scriu proze onirice cu putine sanse de-a fi publicate, ar fi trebuit sa fac tot felul de concesii de care nu cred ca as fi fost in stare. Nu sunt un om flexibil. In tinerete, eram si mai putin: rigid, polemic si deloc abil. Un scandalagiu! Si-apoi in poezie era mult mai usor decat in proza. Poezia obtinuse un statut apropiat de acela al muzicii: i se acceptase gratuitatea! Din opera poetica a acelor ani de trista amintire ramane mult mai mult decat din ce s-a scris in proza.
Cel mai cumplit a fost ca n-am putut sa mai public timp de 20 de ani nici un rand in limba romana. Mi-au aparut mai multe carti in Franta, dar toate in traducere. Singurul cuvant romanesc era numele meu tiparit pe coperta – un nume de altfel foarte greu de pronuntat de catre francezi – restul erau cuvintele traducatorului. In anii ’80, am inceput sa scriu in franceza. Schimbarea regimului in 1989 a fost ca un miracol. De mult nu mai credeam. Dupa cativa ani de buimaceala, de du-te-vino intre Bucuresti si Paris, am reinceput sa scriu in romaneste.
Recunosc, a fost si un fel de revansa. Fusesem izgonit ca un raufacator, iar colegii de breasla nu m-au aparat. Mi-am publicat deci cartile aparute la Paris, mi-am tradus eu insumi aproape toate cele scrise direct in franceza, am redevenit scriitor roman. Ca scriitor roman, am avut parte de traduceri si in alte limbi. Satisfactia cea mai mare am avut-o cand un editor american a inceput sa ma publice in engleza. Cu atat mai mare aceasta satisfactie cu cat n-am facut nimic ca sa obtin publicarea. John O’Brien, directorul editurii Dalkey Archive Press, m-a descoperit gratie unei redactorite de origine sarba care mi-a citit «Zadarnica e arta fugii», tradusa de Petru Cardu (fie-i tarana usoara!) si publicata in Serbia. O’Brien el insusi a povestit circumstantele acestei «descoperiri» intr-un interviu acordat «Observatorului cultural».
In prezent sunt poate mai cunoscut in Statele Unite decat in Franta."
