"Astăzi e ziua ta..." – Lucian Avramescu

Îl poate inspira orice sau nimic. În momentul în care începe să scrie, pur şi simplu... scrie. Maestrul Lucian Avramescu împlineşte astăzi 60 de ani.

Îl poate inspira orice sau nimic. În momentul în care începe să scrie, pur şi simplu... scrie. Maestrul Lucian Avramescu împlineşte astăzi 60 de ani.

"Eternul adolescent îndrăgostit"

"În clipa asta, în care domnişoara Roxana Vintilă îmi aminteşte de un lucru de care nu vreau să-mi amintesc..., citesc o carte a lui Marquez, «A trăi pentru a-ţi povesti viaţa». O carte care vorbeşte mult despre meseria de ziarist a marelui prozator sud-american care a trăit cel mai mult din scrisul la gazetă. Asta mă măguleşte, pentru că şi eu, ca scriitor, m-am hrănit tot din presa cotidiană. Am trudit din anii tinereţii şi pînă astăzi pentru această meserie şi sper să o fac pînă nu o să mai fiu. Mama scria poezie, iar eu visam de mic să ajung scriitor... în sensul de prozator. Nici acum nu mi-a ieşit din cap acest lucru. Am impresia că poetul este o jumătate de scriitor. Nu am avut puterea sau răbdarea de a construi un roman... Sînt convins că aş uita personajele cu care am început. Nici în gazetărie nu am refăcut vreun text. Cînd scriu, scriu dintr-o respiraţie, aşa cum e într-o piesă a lui Beckett. Dar continuu să cred că pînă la bătrîneţe o să ajung să scriu şi un roman. Am început în viaţa mea mai multe romane şi le-am dus pînă la pagina 40 sau 60, dar nu am reuşit să merg mai departe.

Reportajul, care îmi este foarte drag ca gen ziaristic, este văr primar cu proza. Scriitorul de ziare poate fi şi scriitor de proză. Depinde însă de amplitudinea talentului, de seriozitate şi de disciplină. Pentru a fi jurnalist în adevăratul sens al cuvîntului, unui om îi trebuie talent, curiozitate. Trebuie să fie iscoditor, să caute cele mai mici detalii pentru a sublinia un fapt de viaţă, să încerce să nu mintă. În clipa în care începi să minţi publicul, te minţi şi pe tine. Presa de astăzi, faţă de cea de la debutul meu, nu mai este cenzurată. Un lucru extraordinar, pe care l-am dobîndit. Cînd am început eu să scriu nu exista libertate de exprimare. De-a lungul anilor, presa s-a schimbat şi în rău. Spre deosebire de perioada interbelică, de pildă, se scrie mai prost, mai neîngrijit. Proiectele mele? Trudesc să deschid un Muzeu al Pietrei la Sîngeru şi o tabără de sculptură care se va chema «E loc să se mai nască Brâncuşi».

Dacă nu ai ghinionul să te îmbolnăveşti de Alzheimer, o dată cu trecerea timpului, inspiraţia rămîne aceeaşi. La mine tristeţea cea mai mare a fost atunci cînd am împlinit 18 ani. Am fost extrem de amărît, pentru că mi s-a spus că la 18 ani ai trecut majoratul. Nu voiam. Îmi doream să rămîn un etern adolescent, mereu proaspăt, mereu îndrăgostit. Consider că am rămas în anumite privinţe la acea vîrstă şi mi-ar plăcea să mor la 100 de ani adolescent. Să trăiesc la fel ca şi pînă acum: mereu neastîmpărat, mereu cu aceeasi vitalitate, cu bucuria de a întîlni oamenii, cu bucuria de a iubi oamenii."