Astăzi e ziua ta... Neagu Udroiu!

Publicistul Neagu Udroiu, fost ambasador al României la Helsinki, a împlinit 70 de ani. Îi urăm "La mulţi ani!".

"Sărbătorile personale, precum jucările, vin la timp sau nu vin niciodată. Le ai ori nu le ai. Din pricini care adesea nu te întreabă. Usturătoare acea de elementară decenţă. Ni se cerea prin studenţie să completăm fişe despre noi şi ai noştri. Intrigat, când a ajuns la caseta rezervată părinţilor, un coleg a ridicat tonul a reproş: de unde vreţi să le ştiu eu data naşterii? Replica de la catedră a sosit tăios: atunci cum îi felicitaţi de ziua lor?

NICI JUCĂRII, NICI ANIVERSĂRI
La noi, în casa copilăriei nu s-au înghesuit nici jucării şi nici aniversări. Ai mei, cei mari, aveau măcar şansa zilei de calendar ortodox. Cu mine n-a fost nici măcar asta. Dar nu mi-a fost deloc greu să înţeleg. Am primit în creştet soarele de început de aprilie în acel an zguduit de bice de foc. Pluteau în aer solfegii otrăvite prevestind aproape de tot răni adânci cu nume de basm: Ardealul, Basarabia, Bucovina, Cadrilater.

Tata a şi plecat degrabă chemat de-o raniţă ce va fi crezută trimisă la reformă. Nu va trece prea mult şi mama îşi cântă gândul pus de unii pe note «Nistrule, apleacă-ţi malul...». Mie şi leagănul unde-mi aducea somnul ne încredinţa toate câte îi sfâşiau existenţa. Cu trei copii alături, cu mine uitat în casă până la căderea serii, alerga ea ştie cum să rostuiască o gospodărie arătoasă ţinută de dragul de muncă a două fiinţe, chemată la viaţă de bunul testamentar: truda din zori şi până în noapte.

Se crezuseră alături până la sfârşitul lumii. Semne uşor de citit arătau că se poate şi altfel.

Au urmat ani în care «ziua mea» avea să-l găsească pe tata pe te miri unde: pe maluri de Prut, la Odesa, prin Crimeea cât e de mare, la Kerci. Acolo ­ aveam să aflu ­ l-a găsit glonţul care-l va trimite ceva mai devreme acasă.

Prima «aniversare» rotundă s-a consumat în aşteptarea căderii zidurilor Berlinului. Mi s-a şi zis: Ai cam crescut. Ai şase ani, poţi merge la şcoală. Aşa am şi făcut în toamnă. Ştiam, mi s-a spus mai târziu că ştiam să citesc şi să număr până la o sută. Pot spune cu siguranţă când am observat că am o vârstă: la 29 de ani. Poate unde îmi sună mângâietor şi parfumat.

Student de câteva luni, încăzărmat la «303», m-am simţit dintr-o dată cineva. Am simţit impulsul de a-mi dărui ceva: am mers în Cotroceni şi mi-am lăsat chipul încredinţat neuitării (poza o am, retuşată cuviincios).

APĂSĂRILE STRÂNG LA ÎNCHEIETURI
Mă opresc aici cu trimiteri la data de calendar pe care de atâtea ori am trăit-o de unul singur. Aveau să mă salveze evenimentele. A început viaţa în doi. Au apărut copii. Am ştiut să ne ferim, laolalta fiind, de tăceri gratuite. Pentru că ­ nu-i aşa? ­ orice «boboc» aninat la tâmplă întruchipează gestul victorios. Ceva îţi aparţine şi ţie în acest mers la întâmplare sub stele. Chiar dacă, de la un moment dat încolo, apăsările strâng la încheieturi. Expresia mişcării se păstrează.

Ascultam de curând pe un savant vorbind la ceas aniversar. A mulţumit ceremonios la fiecare urare de sănătate şi viaţă lungă. Dar a introdus un accident de ton: a protestat la reflexul celor de faţă de a-i tot recapitula distanţa marcată de cronometru. Evident, s-a şi explicat: concentrarea priveşte ce poate face de acum încolo, drept care se simţea atins de snopul compact al urărilor de sănătate.

Distanţa parcursă? O mărime statistică şi nimic altceva. M-aş posta, euforic, în blockstart, în defavoarea contabilizării turelor de stadion rămase în urmă. Pentru cât timp de acum încolo? Voi fi poate întrebat. Pentru atât cât va fi să fie.

MENTALITATEA DE LUPTĂTOR RĂMÂNE ESENŢIALĂ
Eram invitat cândva să enunţ o învăţătură importantă culeasă, prin proprie trăire, din ghirlanda existenţei. Câte n-ar fi de spus? Sunt tentat să spun: a deprinde mentalitatea de luptător rămâne esenţială! Când garda adversităţii se vădeşte excesivă, eşti dator să faci pasul înapoi. Sesizarea momentului favorizant ­ o obligaţie. E drept: intervin costuri care trebuie plătite.

Ursitoarele ­ binevenite, bine intenţionate şi imaginative cât încape ­ ne presară pe frunte în clipa celui dintâi ţipăt petale proorocind norocul muiate în lacrimi de busuioc sfinţit. Dar de ce le-am pretinde şi lor să le ştie pe toate? Iată-ne pe noi, cei de un leat, născuţi în '40. Ne putea zice cumva ce vedeau toţi: deveneam cetăţeni ai României mari, condusă de Carol al II-lea, cel sturlubatic. Dar mai departe? De unde să ştie că vom copilări într-o Românie ciumpăvită, încredinţată lui Antonescu?

Vom pleca la şcoală purtând în ghiozdan Abecedarul deschis de fotografia regelui Mihai. În restul anilor de şcoală va trona pe zidul cancelariei poza lui Dej. Vom roboti priviţi din tribună de Ceauşescu. Şi, de ne-ar fi spus, încotro am fi apucat-o? Eram capabili, ştiind despre ce este vorba, să ne resetăm comportamente şi reflexe, devenind apţi a ne feri să fim duşi în ispită şi să ne ferim de cel viclean?

EFORT
Convins sunt oricum, vorba cuiva: nu ne naştem toţi la aceeaşi vârstă.
Zicea cineva şi zicea frumos: chiar la acest obosit punct de vamă, vârsta nu este un început, nici un sfârşit. Şi atunci, un necesar exerciţiu de efort: ce se vede? Mă duce gândul la acea compoziţie a lui Gauguin: De unde venim? Cine suntem? Încotro ne ducem? (tabloul l-am văzut acum câţiva ani, aşezat să deschidă o retrospectivă la Grand Palais, într-un Paris care mai trăise un asemenea eveniment doar cu un veac mai devreme).

Ceva mă îndeamnă să cred că suntem obligaţi să reflectăm la această interogaţie trilobată în momente de asumare a profunzimilor existenţei. De ce n-am încrusta sub grindă data naşterii drept prag al confesiunilor de maturitate? Nu de alta, dar, de n-o faci tu, cine altul ar fi în stare să ajungă atât de aproape de răspusuri posibile? Eu o fac şi astăzi.

Dar nu-mi cereţi să mă spovedesc public... Păstrez cu mine, vă asigur, constatări accesibile, evaluări posibile, mă las dominat de zborul diafan, calm al îngerilor din preajmă.
Mă mai întreabă un glas admirabil modulat: de ce mi-ar fi dor, în răspăr cu surâsul candid, pentru mine, al calendarului? Poate nu vă vine să mă credeţi: de ziua de mâine."