Borş pescăresc în Delta Dunării

ILUSTRAŢIUNEA ROMĂNĂ, 11 NOIEMBRIE 1938
Imaginaţi-vă un om obosit şi flămând care a cutreerat ceasuri întregi întinsul apei şi care, în cele din urmă, poposeşte, pe înserate, la un adăpost de lipoveni. Simţi trupul cuprins de osteneală şi ochiul mulţumit şi odihnit de frumuseţea minunatelor peisagii ce ţi se desfăşoară ca într’un film din poveste. Un singur inamic mă ameninţă: foamea. Ceasurile trec şi foamea ia forme supărătoare: ameninţă, se răsvrăteşte. Ea împrumută ochilor ceva din privirea lupului flămând. Nu am cunoscut foamea sub o astfel de formă. Şi aerul "de apă", încărcat cu vapori invizibili şi cu miezme de plante putrezite, un aer răcoros, îmi sporeşte foamea pe care nu o pot astâmpăra cu nimic.

Lipovenii mei roşcovani şi simpatici cari mi-au procurat atâtea bucurii în timpul pescuitului îmi devin acum nesuferiţi, pentru că nici unul nu se îngrijeşte de bietul meu stomac. La dreptu’ vorbind, omul care deşartă din pântecul apei cantităţi atât de mari de peşte pierde orice poftă de mâncare. Cam aşa mă gândeam despre vânătorii de peşte cu tunicile lor ruseşti încheiate pe umăr, când deodată simţii un fum de vreascuri şi de lemne uscate. Mă ridic după piatra care-mi slujea drept scaun şi privesc. La câţiva metri departe de locul unde mă gândeam la mâncare şi numai la mâncare, câţiva lipoveni şi o femeie roboteau în jurul unui cazon uriaş sub care ardea un foc "haiducesc". În spatele lor, două jumătăţi de butoi – un fel de hârdae – pline cu peşte de toate neamurile, peşte viu. Peştii săreau din când în când în sus, ca şi când cineva i-ar fi împins cu acul din fundul butoiului.

– Ce pregătiţi, oameni buni?

Un borş pentru dumneata şi pentru noi... Numai dacă îţi place asemenea mâncare...

Privi cazanul din care ar fi putut mânca un regiment de oameni şi intrai în vorbă cu cei care se îngrijeau de mine şi de stomacul meu...

Femeia mesteca din când în când în cazan, deşi nu văzusem ce anume pusese... Dar iată că lipovanul cu barba roşie şi tunica albastră se ridică în picioare şi, făcând un semn vecinului, înălţă unul din butoiaşele pline cu peşte până la marginea cazanului. Apoi într’un salt voinicesc prăvăli conţinutul în cazan. Operaţiunea se repetă cu cel de-al doilea butoiaş – spre uimirea mea, care nu înţelegeam cum poate intra în cazan o asemenea enormă cantitate de peşte...

Borşul era în clocot. Din când în când femeia scotea dintr’un săculeţ mirodenii, sare şi zarzavaturi uscate, pe care le arunca, mecanic, prin aburi în borşul care clocotea. Femeia prinse să vorbească în timp ce înteţea focul sau mesteca borşul cu un linguroi. Femeia povestea, povestea mereu, din alte vremuri, de pe alte meleaguri cu glas domol, povestea duioasă a unei pescăriţe fără noroc...

Când femeia isprăvi, se făcu o linişte adâncă. Doar clocotul borşului în ritm monoton cât mai turbura liniştea, întonând o muzică bizară. Aburii răspândeau un miros puternic, concentrat de peşte proaspăt şi de mirodenii, un miros care, lihnit de foame cum eram, mă chinuia amarnic.

Gata borşul?

– Nu. "Boerul" are vreme să mai facă o plimbare cu barca.

Nu am avut încotro şi am ascultat sfatul pescarului. M’am plimbat mai bine de un ceas, în care n’am auzit nimic, n’am simţit nimic, pentru că şirul gândurilor se concentraseră în jurul cazanului, pe care îl vedeam în minte – mare, negru, fumegând cu aburi de mirodenii, de peşte şi de tortură. La înapoiere am găsit borşul gata. M-am aşezat la masă, în faţa unui castron în care se găsea "borş pescăresc". O zeamă groasă, cleioasă, cenuşie, un bulion concentrat de peşte – o mâncare minunată cum nu am mâncat în viaţa mea. Primul castron l’am sorbit fără să-mi dau seama, între două înghiţituri de mămăligă rece. De abia la al doilea castron am putut savura minunea despre care, ce e drept, auzisem; dar pe care nu mi-o puteam imagina nici pe departe.

"Sărut de spadă"

"Ţine-l, coniţă, că mă dă jos cu tava! Madam Popescu se repede să taie drumul maiorului, care, în furia atacului, nu mai vede nimic înaintea lui. Jupâneasa este salvată; dar madam Popescu, deoarece a avut imprudenţa să iasă din neutralitate şi să intervie în război, primeşte în obraz, dedesubtul ochiului drept, o puternică lovitură de spadă. – Vezi? vezi, dacă faci nebunii? era să-mi scoţi ochiul... Ţi-ar fi plăcut să mă omori? Sărută-mă, să-mi treacă şi să te iert! Maiorul sare de gâtul mamei şi o sărută... Mamei îi trece; iar eu după ce am luat dulceaţa, mă pregătesc să sorb din cafea..."