Spiritul şi materia intră în armonie prin purificare

Postul Paştilor în tradiţia poporului român, obiceiuri şi ritualuri

Creştinii ortodocşi intră în Postul Paştilor din 18 martie 2013. Cele şapte săptămâni reprezintă pentru români o perioadă sacră, de purificare a sufletului şi a trupului, de revigorare a vitalităţii  şi de consolidare a relaţiilor interumane  în familie şi în comunitate. Din punct de vedere teologic dar şi al tradiţiei populare,  Postul Paştilor este un post al mântuirii şi al renaşterii spirituale. Prin sacrificiul Domnului Iisus noi dobândim şansa redefinirii fiinţei noastre spirituale între semeni şi în relaţia cu Dumnezeu. De aceea, Postul Paştilor trebuie asumat de fiecare creştin cu discernământ, atât  în plan emoţional cât şi spiritual.

A ţine postul este, concomitent, expresia respectului faţă de o străveche tradiţie creştină, dar şi o decizie liber asumată de verificare a propriei voinţe. Pe baza acestor convingeri, precepte morale,  spunem că Postul Paştilor este purificare în sensul eliberării de tot ceea ce conştientizăm că este negativ în gândirea noastră, în comportamentul nostru, în relaţiile cu semenii.

Dincolo de regimul alimentar impus de creştinismul ortodox, cu restricţiile specifice, în tradiţia populară, postul aduce în atenţie mai multe categorii de practici şi credinţe, unele cu caracter magic, pe care săteanii le înfăptuiau pentru a se integra benefic în ritmurile universului care se trezea la viaţă.

Încă din seara Duminecii Lăsatului de sec de brânză în multe localităţi se aprindeau şi se mai aprind încă  focurile purificatoare ale Uraliei (sau în cadrul obiceiurilor hodaiţ sau strigarea peste sat). Ele ard pe  dealuri, la răspântii de drumuri sau pe lângă malurile râurilor, adunând în jurul lor tineretul dar şi bătrânii dornici să afle cine a rămas necăsătorit, cine este leneş sau are alte vicii ascunse. Racilele umane sunt strigate, ca să piară  din comportamentul celor vizaţi. Pentru a  scoate boala din trup, oamenii sar peste flăcări de trei ori, cu speranţa că bolile au fost arse.

În ziua de luni, numită şi Lunea nebunilor în unele zone au loc practici magice de purificare a spaţiului vital al oamenilor. La Brăneşti, nu departe de Bucureşti, se fac Cucii, iar în Ţara Almăjului din Caraş-Severin are loc   tocma şi nunta Cornilor. Cele două obiceiuri aduc în atenţie străvechi ritualuri de exorcizare a spaţiului şi a persoanelor prin intermediul jocurilor cu măşti simbolice, întruchipând fie păsări cu funcţii oraculare, precum cucul, sau elemente vegetaţionale cu funcţii augurale: arbustul de corn. În cadrul obiceiului cărăşan se parodiază nunta tradiţională prin strigătul unor daruri satirice, care trezesc bună dispoziţie şi au rolul de a elimina răutatea şi viciile din comunitate. Fiecare dintre aceste ritualuri presupune defilări solemne ale personajelor mascate pe uliţele principale ale satelor, în faţa unei asistenţe numeroase. Alungarea spiritelor rele din vatra satului, a bolilor din om şi a tuturor răutăţilor se face printr-o “bătaie rituală”  a celor întâlniţi  în cale, cu un bici  cu o opincă la vârf (la Cuci), şi cu mlădiţele de corn (la obiceiul cornilor). Pe Valea Mureşlui, pe la Aiud, în Bistriţa şi Mureş, dar şi la Braşov la Lăsatul Secului se face Fărşandul, tot o parodie de nuntă în care tineri mascaţi poartă “mirii” ca nişte păpuşi uriaşe pe care la finalul obiceiului le ard în centrul satului cu scopul de a alunga iarna lăsând cale liberă căldurii şi primăverii. De Lăsatul Secului se păstrează obiceiul ca finii să meargă la naşi.

În acelaşi registru mentalitar, al purificărilor rituale pentru a intra curaţi în post, se obişnuia a se ţine şi Lunea Vaselor. Fiecare gospodină trebuia să-şi cureţe vasele din bucătărie de grăsimile mâncărurilor preparate în perioada Cârnilegilor(de dulce). În trecut, când se foloseau la gătit vase de lut, femeile aveau  chiar două rânduri de oale: unele de “frupt” şi altele de “sec”, schimbându-le în funcţie de perioadele de dulce şi de post. Pentru curăţirea trupului de cărnuri şi grăsimi  oamenii practicau Spolocania- consumarea de cât mai mult borş proaspăt. Apoi, femeile şi bărbaţii se adunau la  cârciuma din sat şi petreceau cu băutură “pentru a-şi spăla dinţii de cărnurile rămase între ei, şi care cărnuri spurcă Postul”.

 Intâia luni a Postului Mare este o zi importantă şi în calendarul  agricol şi pastoral. Prin săvârşirea unor practici magice, oamenii aveau convingerea că vor putea preveni acţiunea nefastă a diferiţior dăunători. Lunea păsărilor  sau Ciricul este ţinută în zonele agricole pentru ca  păsările să nu strice semănăturile. Femeile scot în curte sau duc la câmp hrană, frimiturile de la masa lor, ca vrăbiile şi ciorile să mănânce acum, să se sature şi să nu distrugă câmpurile cultivate şi nici recoltele. Tărbacul câinilor este practicat de păstori, amintind în sudul ţării, de pedeapsa aplicată câinilor care nu au păzit turmele. Semnificaţia acestui obicei vizează alungarea simbolică a lupilor. Oamenii credeau că astfel alungă iarna, patronată de  lup, pentru a veni vara, patronată de cal.

Pentru că reprezintă totdeauna un semnificativ pas spre primăvară, perioada postului este timpul în care sătenii lucrează foarte mult. Oamenii, fie că sunt păstori, fie că sunt agricultori, încep să se ocupe de verificatul uneltelor şi îngrijitul turmelor de ovine şi bovine. Toată luna martie, până la Bunavestire (25 martie) ţăranii îşi scot plugurile, le repară şi se pregătesc pentru arat. De asemenea, păstorii ştiu că până la Sfântul Gheorghe, mieii  trebuie înţărcaţi, iar  vitele scoase din grajd, pe lângă casă, la “iarbă verde”.

Practic, în toată această perioadă a Postului Mare, în fiecare localitate şi în fiecare casă se desfăşoară o activitate susţinută şi metodic repartizată pentru fiecare categorie de vârstă. Ca într-un stup, fiecare ştie ce are de făcut deoarece  fiecare colţişor din gospodărie trebuie verificat, să nu rămână neumblat.

 Femeile au şi ele foarte multă treabă în Postul Paştilor, deoarece  este perioada în care ele trebuie să pregătească hainele care vor înnoi trupul purificat pe timpul postului. Din vechime a rămas credinţa că fiecare persoană din familie trebuie să poarte o cămaşă nouă la Paşti. Pentru a îndeplini această datină, femeile trebuie să ţeasă pânza, să croiască şi să împodobească cămăşile cu frumoase broderii, uneori lucrate în mare taină, pentru a nu afla vecinele cu ce modele vor fi împodobite cămăşile purtate în noaptea Învierii.

Ţinând seama de tradiţia creştină a poporului român, putem spune că perioada postului este o înţeleaptă aplecare a omului pentru a reechilibra armonia dintre spirit şi materie, dintre partea materială a vieţii şi cea spirituală.