București 555. Bucureştii, de la micuţa aşezare patriarhală la târg

Oraşul de pe Dâmboviţa, important centru de tranzit al schimbului de mărfuri între Istanbul, Lipsca şI Viena
O întinsă aşezare rurală. Un sat de păstori, orânduit într-un luminiş al Codrilor Vlăsiei, locuri prin care îşi croia cale Dâmboviţa. Un cătun cu case mici, joase, ai căror locuitori se ocupau de agricultură, cultivând pământurile pe care le aveau în grijă, de pe “moşia oraşului”. Aşa erau Bucureştii până în ultimul deceniu al secolului al IV-lea. De la Cotroceni până la Văcăreşti, dealurile erau încărcate cu vii, aflate în proprietarea domnitorilor, a mănăstirilor sau a boierilor. Cum Bucureştii nu duceau lipsă de bălţI, alimentate de apa Dâmboviţei, localnicii aveau grădini întinse de zarzavaturi şI livezi cu fel de fel de pomi fructiferi din care, din când în când, făceau rachiu din belşug. Însă bucureştenii de atunci cultivau şI in şI cânepă, creşteau vite şI albine. Tabacii erau renumiţI pentru măiestria lor în argăsitul pieilor de miei şI de oi, în tăbăcitul pieilor de viţei. Pe lângă breasla lor, cea a lumânărarilor avea să devină, mai apoi, una dintre cele mai importante. Să nu trecem însă cu vederea faptul că, până în secolul al XV-lea, urbea lui Bucur a avut o viaţă patriarhală.

Când turcii şi-au făcut raiale la Dunăre şI la Turnu, precum subliniază George Potra, iar “domniile Ţării Româneşti începură să atârne de politica sultanilor”, Bucureştii devin, la început, loc de popas între Târgovişte şI Dunăre şI, ulterior, punct important de vamă pe acest drum. Raiaua de la Giurgiu supraveghea politica domnilor aflaţI la Târgovişte, drumul care lega Giurgiu de capitala ţării de atunci trecea prin Bucureşti. Sătucul de pe Dâmboviţa era loc de popas, jumătatea drumului de parcurs – cale de o zi de la Giurgiu la Bucureşti şI de o altă zi de la Bucureşti la Târgovişte. În acest fel, “paşnica aşezare a Bucureştilor, care n-a fost niciodată militară şI războinică, devine târg şI îşI deschide larg porţile unei vieţI economice, care se va dezvolta neîncetat”. Acest aspect este accentuat şI de faptul că neguţătorii turci care veneau să cumpere mărfuri ca să aprovizioneze armata turcească, găseau la Bucureşti o piaţă ieftină, cu de toate. Cu timpul, această cale de acces a fost tot mai des utilizată şI pentru comerţ, astfel încât, Bucureştii s-au transformat într-un important centru de tranzit al schimbului de mărfuri între Istanbul, Lipsca şI Viena. Aşadar, “viaţa economică înfiripată timid în Bucureşti din a doua jumătate a secolului al XV-lea, dar dezvoltată repede în secolul al XVI-lea, a impus înfiinţarea unor taxe de vamă în oraş care, în scurtă vreme, devine cea mai importantă dintre vămile ţării”, explică George Potra în volumul “Istoricul hanurilor bucureştene”.

Când Bucureştii încep să devină scaun temporar de domnie, în secolul al XV-lea, în jurul curţii domneşti încep şi boierii să-şI zidească locuinţe făloase, iar cererea de mărfuri alese, de la postavuri şI mătăsuri scumpe până la hrana de zi cu zi, este tot mai mare. “Îmbrăcămintea boierească, ca şI cea domnească, se făcea din postavuri şI stofe aduse din Transilvania, din ţesăturile foarte trainice lucrate de saşI sau chiar din îndepărtata Silezie. Mărfurile se aduceau din răsărit, deşI brocartul era ţesut la Veneţia şI adus la Stambul unde era foarte căutat; de asemenea, catifelele şI atlazurile, venite tot la Stambul, se lucrau în Franţa, la Lyon, ca şI postavurile flamande ţesute la Ypres şI la Louvain”, mai spune Potra.

Cum a apărut negoţul? Aflăm tot din scrierile lui George Potra: “Prisosul produselor gospodăreşti a provocat schimbul lor, iar când acest schimb începu să se facă prin intermediul banilor, apăru negoţul. Câtă vreme schimbul produselor agricole şI casnice s-a făcut întâmplător şI neorganizat, aceste produse nu devin mărfuri. Mărfurile apar târziu, când munca s-a organizat ca să producă mai mult decât nevoile, în vederea vânzării. (…)” Aşa au apărut şI târgurile: locuri bine stabilite pentru vânzarea acestor produse. Cel dintâI centru comercial al Bucureştilor s-a stabilit, cum spuneam mai devreme, în jurul curţii domneşti.

Pe măsură ce numărul populaţiei a crescut, deopotrivă cu negoţul s-au dezvoltat şI meşteşugurile. La sfârşitul secolului al XV-lea, în Bucureşti apar cei dintâI meşteşugari şI fac trecerea de la industria casnică la meşteşugul propriu-zis. Aceştia încep să închirieze de la boieri şI de la mănăstiri dughene în care să-şI vândă mărfurile. “Cei dintâI meşteşugari pe care îi atestă documentele din secolul al XVI-lea – arată Potra- sunt cojocarii, abagiii, tabacii, lumânărarii, săpunarii, cizmarii, curelarii, şelarii, etc. ToţI aceştia sunt în acelaşI timp şI negustori. (…) meşteşugarul cu prăvălie în târgul bucureştean este negustor al mărfii lucrată de el sau de salariaţii săi. Deci o demarcaţie precisă între negustor şI meşteşugar nu s-au putut face în Bucureşti nici chiar la începutul organizării vieţii economice bucureştene, nicidecum mai târziu, când au apărut breslele negustoreşti şI meşteşugăreşti”.

I