Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
S-au refugiat in propria ţară de frica ruşilor. Dar prigoana lor a continuat. Vănaţi de regimul comunist, au fost poate romănii care au suferit cel mai mult de pe urma războiului. Au fugit de bombardamente, de sovietici, de foamete, dar şi de unii romăni care nu le doreau binele. Pentru a nu fi prinşi şi deportaţi in Siberia. Insă au scăpat ca nişte eroi şi acum se luptă să fie despăgubiţi, dacă nu material, măcar moral, pentru toate căte au tras. Consideraţi un fel de paria a societăţii, ei au purtat două stigmate: de romăn sub comunism şi de moldovean fără rădăcini.
S-au refugiat in propria ţară de frica ruşilor. Dar prigoana lor a continuat. Vănaţi de regimul comunist, au fost poate romănii care au suferit cel mai mult de pe urma războiului. Au fugit de bombardamente, de sovietici, de foamete, dar şi de unii romăni care nu le doreau binele. Pentru a nu fi prinşi şi deportaţi in Siberia. Insă au scăpat ca nişte eroi şi acum se luptă să fie despăgubiţi, dacă nu material, măcar moral, pentru toate căte au tras. Consideraţi un fel de paria a societăţii, ei au purtat două stigmate: de romăn sub comunism şi de moldovean fără rădăcini.
Georgeta Tofan (70 de ani) era de vărstă şcolară atunci cănd s-a refugiat in Romănia, impreună cu familia, in 1944. Inainte de război, tatăl său, un negustor priceput, a cunoscut o moldoveancă din Botoşani, cu care s-a căsătorit, apoi a inceput să construiască o casă la Iaşi, dar n-a terminat-o, intorcăndu-se cu soţia in locurile sale natale, la Orhei. Acolo s-a născut Georgeta, iar femeia işi aminteşte şi acum de spaţioasa casă de cărămidă din Basarabia, care avea in una din camerele de la stradă un magazin foarte bine aprovizionat, "La eşenii veseli, manufacturi şi galanterie, stofe, mătăsuri". "In spatele casei era o curte imensă cu pomi fructiferi şi viţă-de-vie. In afara oraşului aveam trei hectare de pămănt." Familia sa ducea o viaţă prosperă, tatăl său făcea afaceri bune. Fetiţa băga singură mănuţa in casa cu bani pentru a-şi cumpăra dulciuri. Avănd, in calitate de comerciant, contacte cu mai-marii oraşului, tatăl său era bine informat cu privire la cursul războiului. Totuşi a amănat pănă in ultima clipă refugierea, pentru că investise mult in mărfuri. A luat decizia de a-şi părăsi casa atunci cănd a fost avertizat că, dacă nu pleacă, va trebui să rămănă acolo, cu ruşii peste ei. Aşa că familia şi-a străns puţine bagaje, Georgeta luăndu-şi o păpuşă, şi s-a urcat in tren.
TOTUL PIERDUT. De atunci, părinţii săi nu i-au mai văzut pe bunicii Georgetei şi nici pe celelalte rude rămase in Basarabia. Au pierdut totul, pănă şi bagajele trimise cu un alt tren, iar mama sa a avut un şoc din care nu şi-a revenit, peste ani acesta aducăndu-i sfărşitul. Din toată averea, mamei i-a rămas doar un ceas cu brăţară din aur, aşa că au ajuns la locul refugiului - Cămpulung Muscel - fără nimic. Călătoria pănă in Romănia a fost un chin, in frig - trenul nu era incălzit, oprea foarte des şi părea că nu mai ajunge la destinaţie. La Cămpulung au fost cazaţi intr-o şcoală şi au primit hrană de la surorile Crucii Roşii atăt căt să nu moară de foame. De acolo au plecat la Lădeşti, Rămnicu-Vălcea, fiind cazaţi in gospodăria unei persoane. Au infruntat bombardamente, dar şi oameni care ii priveau ca pe nişte venetici. In 1945 au plecat la Iaşi, dar casa neterminată era parţial distrusă. Tatăl său a lucrat in CFR şi pănă la urmă a ajuns şef de gară, iar mama a muncit la fabrica Ţesătura. Georgeta a fost o elevă strălucită, ea absolvind Facultatea de Filologie. Acum, după şase decenii, Georgeta Tofan are statut de strămutat şi se chinuieşte să obţină despăgubiri de la statul romăn pentru cele pierdute de familie in Basarabia. Numai că are nevoie de martori care să fi avut cel puţin 14 ani in 1944 pentru a putea primi ce i se cuvine. Dar cei care ştiu de averea familiei sale sunt nişte cunoştinţe de la Chişinău, care, la momentul refugiului, erau doar copii.
DE DOUĂ ORI REFUGIAT. Vladimir Popa s-a născut acum 70 de ani la Chişinău. In 1940, familia sa a ajuns in Romănia, la Craiova, intr-un prim refugiu. Părinţii s-au intors repede acasă, dar el a rămas in Romănia, impreună cu bunica, pănă in 1942. A venit inapoi la Chişinău cu căteva zile inainte de 1943, dar nu pentru mult timp. La sfărşitul acelui an, cănd se apropia linia frontului, tatăl său a fost concentrat şi urcat in tren cu destinaţia Romănia. L-a insoţit şi familia, căreia i-a fost repartizat un vagon mic, pentru lucruri. Spre deosebire de alţii, au călătorit confortabil, pentru că vagonul era acoperit şi au avut şi un godin să se incălzească. Numai că de la Chişinău la Craiova au făcut două săptămăni. La Iaşi au stat trei zile, la Bărlad două şi tot aşa. "Nu intram pe orarul de transport, calea ferată era foarte aglomerată, iar armata avea prioritate." Au prins şi un bombardament, la Ploieşti, iar din cele 30 de vagoane ale trenului au scăpat doar zece, printre care şi al lor. La Craiova au locuit la gazda pe care o cunoşteau din primul refugiu. De această dată a fost mult mai greu, Vladimir avănd şi acum vie in memorie frica de bombardamente. "In 1944, noaptea bombardau englezii, ziua americanii. Yankeii aveau avioane strălucitoare, nu puteai să le loveşti cu antiaeriana, noaptea avioanele erau intunecate, cu rol de camuflaj. După un astfel de raid am găsit casa parţial dărămată."
VĂNĂTOARE. Basarabenii din Romănia erau urmăriţi de ruşi. "Odată am ieşit cu un văr de-al meu in oraş şi am inceput să vorbim ruseşte. Ne-a oprit o patrulă şi ne-a dus in lagăr, unde am stat trei zile. Au mai fost insă şi alte incidente. In 1945, naşul meu a aflat că urma să fie trimis inapoi in Basarabia. Eram cu el pe stradă cănd a văzut că vin să-l ridice. Şi nouă ne era frică, aşa că am dispărut din Craiova la Segarcea. Acolo am făcut nişte instalaţii de semnalizare. Montasem nişte sărme pe care erau instalate cutii de conserve cu pietre şi atunci cănd intra cineva se auzea gălăgie." Plus că la curte mai aveau o ieşire, aşa incăt, atunci cănd auzeau o maşină, o tuleau prin spatele casei. "Eu de atunci m-am invăţat şi dorm iepureşte", povesteşte Vladimir. In Romănia, el a reuşit să facă o şcoală tehnică, dar, pentru că nu avea "origini" sănătoase, nu a ajuns la facultate incă de atunci, ci doar trei ani mai tărziu. "Toată lumea se uita urăt la tine, că erai basarabean. Erai considerat venetic." A făcut Facultatea de Geografie şi a lucrat o vreme ca ghid. Vladimir a reuşit să adune acte privind proprietăţile din Basarabia, iar acum aşteaptă despăgubiri. Dacă el a reuşit să treacă peste temeri, cei mai in vărstă au rămas cu frica Siberiei. Un profesor de istorie nu şi-a făcut formele pentru căpătarea statutului de refugiat pentru că incă se teme de deportare. "Consideră că este o manevră a imperiului sovietic pentru a căpăta informaţii despre el. 50% dintre basarabeni nu şi-au căpătat acest statut şi circa 20%, adică unu din cinci, sunt animaţi incă de o astfel de frică. Şi asta după 60 de ani de refugiu."
COPII DESPĂRŢIŢI DE PĂRINŢI. La aproape 70 de ani, Mihail Harea nu poate uita calvarul de dinainte şi de după cele două refugii trăite de familia sa. Tatăl său, Vasile Harea, a fost un sociolog de renume, prieten cu Petre Andrei şi apropiat al lui Dimitrie Gusti. Era directorul Liceului "Haşdău" din Chişinău, iar la refugiul din 1940 a fost aşteptat la Bucureşti de profesorul Petre Andrei. "Erau buni prieteni, pentru că tata fusese asistentul său intre 1926 şi 1936, inainte de a renunţa la cariera universitară pentru a-şi pregăti doctoratul." La Bucureşti, Petre Andrei avea o funcţie importantă in minister, aşa că lui Vasile Harea i s-a oferit postul de director al Liceului "Aurel Vlaicu" pănă in 1941, cănd trupele romăne au eliberat Chişinăul. Atunci familia s-a intors acasă, dar in locuinţa care făcea partea din corpul şcolii nu au mai găsit aproape nimic, pentru că trecuseră ruşii. In 1943, după dezastrul incercuirii de la Stalingrad, s-au găndit că vor trebui să plece din nou, ceea ce au şi făcut. In 1944, cănd se apropia frontul, s-au refugiat cu o parte din elevi. Părinţii ştiau ce prăpăd vor face ruşii: copiii lor puteau risca să ia drumul Siberiei, aşa că au preferat să se despartă de cei mici, numai să-i ştie in siguranţă. Nu s-au mai văzut niciodată. Părinţii lor s-au stins singuri, dincolo de Prut, unii deportaţi in gulagul sovietic. "Alţii nu au acceptat să se separe şi au rămas", povesteşte Mihail Harea. Familia sa a inghesuit in jumătate de vagon căteva lucruri, majoritatea făcănd parte din inventarul şcolii. Au plecat spre Romănia cu un tren personal şi au călătorit in condiţii grele, cu puţine alimente. In acel tren au urcat şi ofiţeri germani. Aparent fără importanţă, lui Mihail Harea i s-a intipărit in minte o imagine - cea a unui ofiţer neamţ care mănca impreună cu ordonanţa cărnaţi şi ciocolată, fără să-i intindă şi lui, copil flămănd, o bucăţică. "Se uitau cu dispreţ la noi, aşa cum a făcut-o majoritatea intotdeauna, chiar şi cănd purtam victorii impreună." Pe tren a avut parte de mare aglomeraţie, controale dese. Destinaţia era Craiova, unde precipitat, in zile diferite, care şi cum au putut, au sosit şi elevii. In timpul şederii in Craiova, tatăl său a fost arestat de ruşi. "Eram in vizită la un alt profesor şi făceam baie in iaz. Pe tata l-au luat aproape dezbrăcat şi l-au dus la interogatorii, intr-un subsol. Era acuzat că a instrăinat patrimoniul şcolii din Chişinău. A crezut că va fi trimis in Siberia sau, şi mai rău, lichidat. Se auzeau impuşcături in subsol. A reuşit să scape doar in baza vorbelor bune puse de un ofiţer rus, un baltic. Tata nu şi-a explicat ce faptă l-a determinat pe acesta să-l salveze."
FOAME. Au mers apoi la Buftea, unde tatăl său a fost director al şcolii care a adunat elevii refugiaţi ai Liceului "Haşdău". A urmat insă cel mai greu moment, cănd tatăl său a fost dat afară din invăţămănt. A fost acuzat că a organizat o serbare in care l-a proslăvit pe rege şi monarhia. Atunci Mihail Harea a suferit la propriu de foame. "A trebuit să vănd lucruri din casă, un stilou, un tablou, ce mai găseam." Tatăl s-a intors in invăţămănt, dar numai după ce a făcut anumite compromisuri: a fost obligat să facă traduceri din ruseşte, apoi a activat ca profesor de limba rusă la Politehnică. Abia apoi a fost primit la catedra de slavistică a Universităţii din Iaşi, unde a rămas pănă la pensionare.
Mihail Harea a urmat exemplul tatălui şi a devenit profesor de geografie. Acum se chinuieşte fără succes să primească despăgubiri pentru cele cinci hectare de pămănt ale bunicului său matern, care fusese nu numai preot, ci şi consilier metropolitan. "In 1921 a fost improprietărit de Regele Ferdinand cu o frumoasă bucată de pămănt. Dar imi trebuie un martor care să ştie că am avut acel teren, şi toţi cei pe care ii ştiu sunt cu aproximaţie de vărsta mea."
Georgeta Tofan (70 de ani) era de vărstă şcolară atunci cănd s-a refugiat in Romănia, impreună cu familia, in 1944. Inainte de război, tatăl său, un negustor priceput, a cunoscut o moldoveancă din Botoşani, cu care s-a căsătorit, apoi a inceput să construiască o casă la Iaşi, dar n-a terminat-o, intorcăndu-se cu soţia in locurile sale natale, la Orhei. Acolo s-a născut Georgeta, iar femeia işi aminteşte şi acum de spaţioasa casă de cărămidă din Basarabia, care avea in una din camerele de la stradă un magazin foarte bine aprovizionat, "La eşenii veseli, manufacturi şi galanterie, stofe, mătăsuri". "In spatele casei era o curte imensă cu pomi fructiferi şi viţă-de-vie. In afara oraşului aveam trei hectare de pămănt." Familia sa ducea o viaţă prosperă, tatăl său făcea afaceri bune. Fetiţa băga singură mănuţa in casa cu bani pentru a-şi cumpăra dulciuri. Avănd, in calitate de comerciant, contacte cu mai-marii oraşului, tatăl său era bine informat cu privire la cursul războiului. Totuşi a amănat pănă in ultima clipă refugierea, pentru că investise mult in mărfuri. A luat decizia de a-şi părăsi casa atunci cănd a fost avertizat că, dacă nu pleacă, va trebui să rămănă acolo, cu ruşii peste ei. Aşa că familia şi-a străns puţine bagaje, Georgeta luăndu-şi o păpuşă, şi s-a urcat in tren.
TOTUL PIERDUT. De atunci, părinţii săi nu i-au mai văzut pe bunicii Georgetei şi nici pe celelalte rude rămase in Basarabia. Au pierdut totul, pănă şi bagajele trimise cu un alt tren, iar mama sa a avut un şoc din care nu şi-a revenit, peste ani acesta aducăndu-i sfărşitul. Din toată averea, mamei i-a rămas doar un ceas cu brăţară din aur, aşa că au ajuns la locul refugiului - Cămpulung Muscel - fără nimic. Călătoria pănă in Romănia a fost un chin, in frig - trenul nu era incălzit, oprea foarte des şi părea că nu mai ajunge la destinaţie. La Cămpulung au fost cazaţi intr-o şcoală şi au primit hrană de la surorile Crucii Roşii atăt căt să nu moară de foame. De acolo au plecat la Lădeşti, Rămnicu-Vălcea, fiind cazaţi in gospodăria unei persoane. Au infruntat bombardamente, dar şi oameni care ii priveau ca pe nişte venetici. In 1945 au plecat la Iaşi, dar casa neterminată era parţial distrusă. Tatăl său a lucrat in CFR şi pănă la urmă a ajuns şef de gară, iar mama a muncit la fabrica Ţesătura. Georgeta a fost o elevă strălucită, ea absolvind Facultatea de Filologie. Acum, după şase decenii, Georgeta Tofan are statut de strămutat şi se chinuieşte să obţină despăgubiri de la statul romăn pentru cele pierdute de familie in Basarabia. Numai că are nevoie de martori care să fi avut cel puţin 14 ani in 1944 pentru a putea primi ce i se cuvine. Dar cei care ştiu de averea familiei sale sunt nişte cunoştinţe de la Chişinău, care, la momentul refugiului, erau doar copii.
DE DOUĂ ORI REFUGIAT. Vladimir Popa s-a născut acum 70 de ani la Chişinău. In 1940, familia sa a ajuns in Romănia, la Craiova, intr-un prim refugiu. Părinţii s-au intors repede acasă, dar el a rămas in Romănia, impreună cu bunica, pănă in 1942. A venit inapoi la Chişinău cu căteva zile inainte de 1943, dar nu pentru mult timp. La sfărşitul acelui an, cănd se apropia linia frontului, tatăl său a fost concentrat şi urcat in tren cu destinaţia Romănia. L-a insoţit şi familia, căreia i-a fost repartizat un vagon mic, pentru lucruri. Spre deosebire de alţii, au călătorit confortabil, pentru că vagonul era acoperit şi au avut şi un godin să se incălzească. Numai că de la Chişinău la Craiova au făcut două săptămăni. La Iaşi au stat trei zile, la Bărlad două şi tot aşa. "Nu intram pe orarul de transport, calea ferată era foarte aglomerată, iar armata avea prioritate." Au prins şi un bombardament, la Ploieşti, iar din cele 30 de vagoane ale trenului au scăpat doar zece, printre care şi al lor. La Craiova au locuit la gazda pe care o cunoşteau din primul refugiu. De această dată a fost mult mai greu, Vladimir avănd şi acum vie in memorie frica de bombardamente. "In 1944, noaptea bombardau englezii, ziua americanii. Yankeii aveau avioane strălucitoare, nu puteai să le loveşti cu antiaeriana, noaptea avioanele erau intunecate, cu rol de camuflaj. După un astfel de raid am găsit casa parţial dărămată."
VĂNĂTOARE. Basarabenii din Romănia erau urmăriţi de ruşi. "Odată am ieşit cu un văr de-al meu in oraş şi am inceput să vorbim ruseşte. Ne-a oprit o patrulă şi ne-a dus in lagăr, unde am stat trei zile. Au mai fost insă şi alte incidente. In 1945, naşul meu a aflat că urma să fie trimis inapoi in Basarabia. Eram cu el pe stradă cănd a văzut că vin să-l ridice. Şi nouă ne era frică, aşa că am dispărut din Craiova la Segarcea. Acolo am făcut nişte instalaţii de semnalizare. Montasem nişte sărme pe care erau instalate cutii de conserve cu pietre şi atunci cănd intra cineva se auzea gălăgie." Plus că la curte mai aveau o ieşire, aşa incăt, atunci cănd auzeau o maşină, o tuleau prin spatele casei. "Eu de atunci m-am invăţat şi dorm iepureşte", povesteşte Vladimir. In Romănia, el a reuşit să facă o şcoală tehnică, dar, pentru că nu avea "origini" sănătoase, nu a ajuns la facultate incă de atunci, ci doar trei ani mai tărziu. "Toată lumea se uita urăt la tine, că erai basarabean. Erai considerat venetic." A făcut Facultatea de Geografie şi a lucrat o vreme ca ghid. Vladimir a reuşit să adune acte privind proprietăţile din Basarabia, iar acum aşteaptă despăgubiri. Dacă el a reuşit să treacă peste temeri, cei mai in vărstă au rămas cu frica Siberiei. Un profesor de istorie nu şi-a făcut formele pentru căpătarea statutului de refugiat pentru că incă se teme de deportare. "Consideră că este o manevră a imperiului sovietic pentru a căpăta informaţii despre el. 50% dintre basarabeni nu şi-au căpătat acest statut şi circa 20%, adică unu din cinci, sunt animaţi incă de o astfel de frică. Şi asta după 60 de ani de refugiu."
COPII DESPĂRŢIŢI DE PĂRINŢI. La aproape 70 de ani, Mihail Harea nu poate uita calvarul de dinainte şi de după cele două refugii trăite de familia sa. Tatăl său, Vasile Harea, a fost un sociolog de renume, prieten cu Petre Andrei şi apropiat al lui Dimitrie Gusti. Era directorul Liceului "Haşdău" din Chişinău, iar la refugiul din 1940 a fost aşteptat la Bucureşti de profesorul Petre Andrei. "Erau buni prieteni, pentru că tata fusese asistentul său intre 1926 şi 1936, inainte de a renunţa la cariera universitară pentru a-şi pregăti doctoratul." La Bucureşti, Petre Andrei avea o funcţie importantă in minister, aşa că lui Vasile Harea i s-a oferit postul de director al Liceului "Aurel Vlaicu" pănă in 1941, cănd trupele romăne au eliberat Chişinăul. Atunci familia s-a intors acasă, dar in locuinţa care făcea partea din corpul şcolii nu au mai găsit aproape nimic, pentru că trecuseră ruşii. In 1943, după dezastrul incercuirii de la Stalingrad, s-au găndit că vor trebui să plece din nou, ceea ce au şi făcut. In 1944, cănd se apropia frontul, s-au refugiat cu o parte din elevi. Părinţii ştiau ce prăpăd vor face ruşii: copiii lor puteau risca să ia drumul Siberiei, aşa că au preferat să se despartă de cei mici, numai să-i ştie in siguranţă. Nu s-au mai văzut niciodată. Părinţii lor s-au stins singuri, dincolo de Prut, unii deportaţi in gulagul sovietic. "Alţii nu au acceptat să se separe şi au rămas", povesteşte Mihail Harea. Familia sa a inghesuit in jumătate de vagon căteva lucruri, majoritatea făcănd parte din inventarul şcolii. Au plecat spre Romănia cu un tren personal şi au călătorit in condiţii grele, cu puţine alimente. In acel tren au urcat şi ofiţeri germani. Aparent fără importanţă, lui Mihail Harea i s-a intipărit in minte o imagine - cea a unui ofiţer neamţ care mănca impreună cu ordonanţa cărnaţi şi ciocolată, fără să-i intindă şi lui, copil flămănd, o bucăţică. "Se uitau cu dispreţ la noi, aşa cum a făcut-o majoritatea intotdeauna, chiar şi cănd purtam victorii impreună." Pe tren a avut parte de mare aglomeraţie, controale dese. Destinaţia era Craiova, unde precipitat, in zile diferite, care şi cum au putut, au sosit şi elevii. In timpul şederii in Craiova, tatăl său a fost arestat de ruşi. "Eram in vizită la un alt profesor şi făceam baie in iaz. Pe tata l-au luat aproape dezbrăcat şi l-au dus la interogatorii, intr-un subsol. Era acuzat că a instrăinat patrimoniul şcolii din Chişinău. A crezut că va fi trimis in Siberia sau, şi mai rău, lichidat. Se auzeau impuşcături in subsol. A reuşit să scape doar in baza vorbelor bune puse de un ofiţer rus, un baltic. Tata nu şi-a explicat ce faptă l-a determinat pe acesta să-l salveze."
FOAME. Au mers apoi la Buftea, unde tatăl său a fost director al şcolii care a adunat elevii refugiaţi ai Liceului "Haşdău". A urmat insă cel mai greu moment, cănd tatăl său a fost dat afară din invăţămănt. A fost acuzat că a organizat o serbare in care l-a proslăvit pe rege şi monarhia. Atunci Mihail Harea a suferit la propriu de foame. "A trebuit să vănd lucruri din casă, un stilou, un tablou, ce mai găseam." Tatăl s-a intors in invăţămănt, dar numai după ce a făcut anumite compromisuri: a fost obligat să facă traduceri din ruseşte, apoi a activat ca profesor de limba rusă la Politehnică. Abia apoi a fost primit la catedra de slavistică a Universităţii din Iaşi, unde a rămas pănă la pensionare.
Mihail Harea a urmat exemplul tatălui şi a devenit profesor de geografie. Acum se chinuieşte fără succes să primească despăgubiri pentru cele cinci hectare de pămănt ale bunicului său matern, care fusese nu numai preot, ci şi consilier metropolitan. "In 1921 a fost improprietărit de Regele Ferdinand cu o frumoasă bucată de pămănt. Dar imi trebuie un martor care să ştie că am avut acel teren, şi toţi cei pe care ii ştiu sunt cu aproximaţie de vărsta mea."
Averi ingropate
Vladimir Popa cunoaşte familii care şi-au ingropat averile inainte de refugiu, dar acestea au fost descoperite de comunişti. Ştie insă şi un caz in care un basarabean a găsit după 1990 tractorul ingropat in 1944. "Unii au ingropat toate documentele alături de bunuri preţioase. Cineva a lăsat in cramă 45 de butoaie cu căte 200 de litri de vin. Din păcate, pe locul acela este acum o piaţă."
Comisia specială din cadrul Prefecturii Iaşi a decis despăgubirea a 97 de refugiaţi sau a urmaşilor lor. Prefectura a primit pănă acum 618 cereri. 50 de persoane au primit deja banii in martie 2007. Cea mai mică despăgubire este de 590 de milioane de lei vechi, iar cea mai mare, de 7 miliarde de lei vechi.
Comisia specială din cadrul Prefecturii Iaşi a decis despăgubirea a 97 de refugiaţi sau a urmaşilor lor. Prefectura a primit pănă acum 618 cereri. 50 de persoane au primit deja banii in martie 2007. Cea mai mică despăgubire este de 590 de milioane de lei vechi, iar cea mai mare, de 7 miliarde de lei vechi.
