Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Osmanlâii i-au zis locului Adam Kilisse/Kilissi (Casa/Biserica lui Adam), judecând că Tropaeum Traiani, monumentul ridicat în urmă cu două milenii de romani pentru a nemuri cucerirea Daciei ar fi o venerabilă basilică creștină. S-au înșelat, dar asta nu i-a împiedicat pe români să preia denumirea și s-o rotunjească muzical: Adamclisi.
Din miturile înaripate pe văile sărăcăcioase ale Podișului Negru Vodă au crescut până la noi istoriile unei lumi - antice - copleșitoare prin opulență, măreție și violență. Aici, unde astăzi, într-un miez strălucitor de februarie, doar câțiva prichindei înlănțuiți în hora fotbalului pe maidanul vechiului municipium Tropaeum Traiani mai animă deschiderea spre primăvară, au pulsat cândva ambiții și fatalități în al căror creuzet s-au întrupat un neam și o țară. Pe atunci însă, în această parte de lume nu existau state naționale, ci mici regate ce se zbăteau să prospere libere în umbra colosalului Imperiu Roman care-și întinsese hărțile hrăpărețe până la Dunăre. Altfel spus, erai roman sau urma să devii unul, altfel… Decebal, regele Daciei, a ales a treia variantă. Susținut și de războinici geți, buri și sarmați, el a forțat pe meleagurile Sciției Mici (denumirea dată de Strabon Dobrogei și Cadrilaterului de mai târziu) o dublă și înverșunată ripostă împotriva năvălitorului Traian, împărat roman de sorginte hispanică.
Sânge de soldat și propagandă imperială
Aprigul Decebalus a pierdut însă sângeroasele lupte din iarna și primăvara anului 102, iar învingătorul, știind că răgazurile regatului geto-dac sunt numărate, a dispus ridicarea pe Valea Urluia, pe ruinele așezării locale, a orașului Tropaeum Traiani. Apoi, după ce 3.800 de legionari, auxiliari și ofițeri romani care mușcaseră țărâna la Adamclisi au fost onorați prin incinerare într-un vast mormânt de piatră, cel mai puternic monarh al acelor vremuri a ordonat și ridicarea unui fastuos monument, nu departe de urbea populată cu veteranii campaniilor dacice și germanice. Așa s-a înălțat spre cerul noii provincii simbolul propagandistic Tropaeum Traiani, un cilindru masiv din calcar în vârful căruia, la 42 de metri de la pământ, era cocoțat un luptător roman dotat cu scut, armură, sabie, cnemide și coif, iar la picioarele lui, cocârjați, un bărbat cu mâinile legate la spate și două femei înrobite. Avertisment și semn al puterii, solid și impunător, Tropaeum Traiani avea să învingă timpul, chiar și sforțările multora de a-l demantela, răzbătând în contemporaneitate.
Verdict din vârful ciomagului
„Ehe, pe la 1900 doar ciuperca soclului mai rămăsese în picioare. Împrăștiaseră care încotro piatra, o adunaseră cu boii pentru casele de jos, din sat ori le răsturnaseră pentru a găsi pe dracu’-n tină, bani de aur și podoabe. S-or perindat pe aci tătari, turci, austrieci, italieni, unguri, apoi iar nemți, ruși, cine mai știe… Toți or scormonit după comori, și colea, la monoment, și jos, la ruinuri - așa ne-or depănat moșii la povești”. Un deget rășchirat din mâna slabă și tremurândă a tăiat albastrul amiezii de februarie în direcția vestigiilor cetății Tropaeum Traiani, apoi a verticalizat tăios: „Amărâții, tot amărâți, hoții, tot hoți. Ca și azi”. Verdictul, scuipat și la propriu, și la figurat printre ochiurile de sârmă ale gardului ce separă incinta mărețului ansamblu arhitectonic de delușoarele cândva terasate ale Urluiei, s-a insinuat spre noi odată cu doi câini negri și unul alb, bașca trei cozi-franjuri de ciulini. Păstorul (omul cu verdictul tăios), ridicându-și bâta printre mioarele grase, ne-a mai spus doar atât (apoi și-a chemat dulăii - se terminaseră biscuiții): „Da’ uite cum mai strălucește acu’, ce mai frumusețe de monoment, de pe mare se vede! L-o săltat din nou Ceaușescu, dar-ar bobii răi să dea în toți furii, că nimic nu mai afli pă sub pietre, tot or luat! Da’, haideți la meci, joacă băieții noștri, ce mai zăboviți aci, că și mormintele le-or răvășit bandiții, nimic n-a rămas necălcat”.
Hărnicia profanatorilor/ furia răzbunătorilor
Ciobanul cătrănit din Adamclisi n-a vorbit în dodii. Altarul funerar clădit în onoarea războinicilor romani căzuți în slujba ambițiilor imperiale la nici două sute cincizeci de metri de monumentul care-l slăvea pe Traian cu complicitatea zeului Marte a fost scotocit și jefuit la milimetru. Abia a mai putut fi refăcută, din cioburi de calcar, inscripția dedicantă: „In memoriam fortissimorum virorum qui pugnantes pro republica, bello dacico, morte accubuerunt” („În amintirea bărbaților prea viteji, care luptând pentru patrie, în războiul cu dacii, s-au culcat întru moarte”). În prezent, doar un brâu de piatră fasonată fin, dar dispusă alandala mai amintește de giganticul mormânt comun săpat în 102, înainte de concretizarea monumentului Tropaeum Traiani (început în 106 și finalizat în 109). Nici mausoleul în care a fost înmormântat un înalt ofițer (se presupune că ar fi fost chiar generalul care a comandat legiunile romane la Adamclisi, căzut în bătălie) n-a scăpat de hărnicia pângăritorilor (ori de furia oarbă a celor care au căutat răzbunarea).
Lumina a venit după Războiul de Independență
De altfel, la 1882, când istoricul și arheologul Grigore Tocilescu a inițiat cercetările la Adamclisi (la patru ani după includerea Dobrogei în componența României, în urma Războiului de Independență), mare lucru nu s-a mai putut alege nici din triumful zămislit în piatră de, se presupune, Apolodor din Damasc, cel mai faimos arhitect al epocii lui Traian. Atunci, în zorii tulburi ai trecerii de la orânduirea turcească la cea românească, nici măcar nu se cunoștea proveniența și scopul inițial al monumentului, nici nu fuseseră cercetate științific ruinele cetății de jos, nu se știa nici de inscripțiile îngropate sub țărâna galbenă a Urluiei. Tocilescu a scos la lumină zidurile, porțile, basilicile și pecețile „tropeenilor” (aurul îl extrăseseră alții, înainte). Așa, trecând cu degetul peste marmura scrisă și suflând praful mileniilor, Tocilescu a putut conchide mulțumit: „Tropaeum Traiani este actul de naștere al națiunii române”. Și avea poate dreptate, mai ales dacă ar fi cuplat (fie și-n treacăt) acestei constatări și valurile de genitori cumani, pecenegi, slavi etc.
Ghici ghicitoarea mea!
Dar ce mai contează… Dinspre „actul de naștere al națiunii române” răzbat astăzi - i-auzi! - îndemnurile stridente și colorate ale puștilor care bat mingea, legănați de iluzia unei veșnice viitoare bunăstări, pe maidanul sub care zac mândria dacilor și gloria Romei: „Dă-i-o, mă, în adâncime! Dă-i-o!”. Probabil nimeni n-a dat nimic nimănui, altfel cum să explici continuarea: „I-a dat-o în pizda mă-sii, mă! Da’ las că iar ne dau ăștia cu terenu’n cap!”... Sub soarele indecent de februarie, Adamclisi își intinde leneșă nepăsările, convinsă că nu mai poate fi smulsă niciodată din reveria tragică a trecutului. Adevărul e, la Adamclisi, o ghicitoare aproape fatală, în fața căreia Sfinxul și-ar pleca rușinat capul: ce se mai poate întâmpla aici, după ce Decebal și Traian s-au războit pe Valea Urluiei, iar ultimul a construit apoi un oraș pe care l-a înzestrat inclusiv cu rețea de canalizare?
Continuitate urbană la Tropaeum Traiani
Construită între 98 și 107 pe vatra unei foste citadele geto-dace, cetatea Tropaeum Traiani a devenit în scurt timp unul dintre cele mai importante centre urbane ale Moesiei, orașul fiind declarat municipium sub Marcus Aurelius. Devastată după retragerea aureliană de triburile carpilor (daci liberi din zona Moldovei), metropola avea să renască sub Constantin cel Mare și Licinius, împărați ai Imperiului Roman de Răsărit. În 316 p. Chr., Tropaeum Traiani ocupa, potrivit unei inscripții descoperite între zidurile ei, o suprafață de zece hectare. Era apărată de un zid dublu de incintă (de 1200 de metri lungime) și de 22 de turnuri, adăpostea sute de edificii din calcar și marmură - monumente, biserici și locuințe - deservite de o rețea de canalizare ale cărei resturi (bine conservate) pot fi admirate și astăzi (canalul colector din piatră, trasat prin mijlocul urbei, adăpostește o conductă din olană ce asigura transportul apei potabile). Viața la Tropaeum Traiani a înflorit până la începutul secolului al VII-lea, când invaziile avaro-slave aveau să spulbere mărcile civilizației în patru zări. Deși și-a pierdut urbanitatea, cetatea era încă locuită în intervalul secolelor IX-XI.
Cronică în piatră... Propaganda continuă
Monumentul triumfal pe care-l vedem astăzi la Adamclisi a fost edificat aproape în totalitate în anii ‘70 (inaugurarea a avut loc la 28 mai 1977), când România se pregătea să aniverseze 100 de ani de la Războiul de Independență. Tot atunci a fost construit și muzeul care adăpostește în prezent piesele originale păstrate de-a lungul a două milenii. Ridicat în primul deceniu al secolului al II-lea, Tropaeum Traiani fusese înzestrat cu 54 de metope (grupate în șase scene de câte nouă piese fiecare) care descriau bătăliile romanilor cu dacii la Dunărea de Jos, dar și scene privind viața, bogățiile, portul și obiceiurile populației cucerite. Din cele 54 de metope s-au păstrat în România 48. Una poate fi admirată la Istanbul, în vreme ce urma celorlalte cinci a fost pierdută.
Când, cât, ce
Programul de iarnă (septembrie-mai) al vizitării complexului arhitectural de la Adamclisi: deschis în intervalul orar 9:00-17:00, de miercuri până duminică. Prețul biletelor: 10 lei pentru un adult; 2,5 lei pentru un elev/student; 5 lei pentru un pensionar. Ce se poate vedea: monumentul Tropaeum Traiani, altarul funerar dedicat celor 3800 de romani căzuți în luptă la Adamclisi, rămășițele unui mausoleu închinat unui înalt ofițer roman, ruinele cetății Tropaeum Traiani (aflată la 1,5 km de monument) și muzeul din localitate.
102 a fost anul în care Decebal a înfruntat Imperiul Roman în locul numit astăzi Adamclisi. Înfrângerea a însemnat și începutul sfârșitului pentru regatul dac
42 de metri măsoară în înălțime monumentul Tropaeum Traiani de la Adamclisi, fiind vizibil de la zeci de kilometri depărtare
Monumentul Tropaeum Traiani este actul de naștere al națiunii române”, Grigore Tocilescu, istoric și arheolog
1.186 de cetățeni mai locuiau la Adamclisi în 2002, la ultima numărătoare oficială - nici jumătate din romanii căzuți în luptă în urmă cu două milenii
