Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Venit pe lume într-o familie cosmopolită - tatăl, un țăran francez alsacian ai cărui străbuni se stabiliseră încă din secolul al XIX-lea în colonia nord-africană; mama, o țărancă analfabetă originară din Insula Mallorca -, greu încercată de greutăți felurite, mai ales după decesul părintelui în Primul Război Mondial, în bătălia de pe Marna, Albert a fost al doilea născut (după Lucien). Forțată după moartea năprasnică a soțului să se mute într-o mahala a Algerului și să-și crească băieții asistată doar de un frate infirm, doamna Catherine Camus, spanioloaică tenace, muncea zi și noapte, fie ca angajată la o fabrică de cartușe, fie ca spălătoreasă în casele somptuoase ale francezilor înstăriți.
Respins ca profesor de filosofie
Deși strâmtorați financiar, frații Camus au mers la școala comunală din capitala Algeriei, apoi mezinul Albert s-a înscris la liceu (întrerupt în 1930 din cauza tuberculozei). Au urmat cursurile facultății de filosofie, tot la Alger. În 1936, după ce este nevoit să lucreze, spre a-și putea continua studiile, ca vânzător de piese de automobil, zilier la un agent maritim, slujbaș la prefectură, Albert se angajează ca actor în trupa Radio-Alger. Activează în cadrul Casei de Cultură și întemeiază Le Théâtre du travail (devenit mai târziu Théâtre de l’Équipe). În 1937, nu este admis să se prezinte la concursul pentru titularizare ca profesor de filosofie, din motive de sănătate. Publică la Alger prima sa carte, volumul de eseuri L’Envers et l’endroit (Fața și reversul), căreia îi urmează o altă culegere de eseuri, Noces (Nunta). În acest timp, semnează, ca redactor-reporter, în ziarul Alger républicain (1938).
Căsătorit de două ori
„După izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, Albert vrea să se înroleze, dar este respins din nou din motive de sănătate. În 1940, se recăsătorește (prima căsătorie, urmată curând de divorț, avusese loc în 1933) cu Francine Faure, originară din Oran. Se mută la Paris, unde este angajat ca secretar de redacție la Paris-Soir. În 1941, Albert Camus intră în Rezistență. Participă la publicarea ilegală a ziarului Combat (1943) și începe să publice clandestin Lettres à un ami allemand (Scrisori către un prieten german). În 1942, apare L’Étranger (Străinul), în 1943, Le Mythe de Sisyphe (Mitul lui Sisif), iar în 1944, piesa Caligula. În 1944, are loc premiera piesei Le Malentendu (Neînțelegerea), apărută în același an. Camus ia apoi conducerea ziarului Combat, împreună cu Pascal Pia. În 1947, publică La Peste (Ciuma), roman distins cu Premiul criticilor.”, nota Angela Ion, coordonatoarea Dicționarului de scriitori francezi (Polirom, 2012), în miezul minibiografiei dedicate filosofului dependent de nicotină.
„Primul Om” găsit în șanțul morții
„Sănătatea fragilă îl obligă uneori la perioade de inactivitate - remarca în continuare cercetătoarea Angela Ion. Albert Camus a călătorit mult, luând atitudine prin apeluri, articole, conferințe, în diferite probleme politice și umanitare. Distins, în 1957, cu Premiul Nobel, Camus redactează doi ani mai târziu o parte din romanul Le Premier Homme (Primul om), rămas neterminat. Moare într-un accident de automobil la Villeblevin, lângă Montereau.” Manuscrisul „Primului Om” a fost găsit la locul accidentului, în șanț, cu paginile înmuiate în sânge și noroi, vânturate de vântul rece. Se spune că acest roman neterminat ar fi, de fapt, bijuteria cea mai de seamă a operei camusiene.
Din puțul gândirii camusiene:
„Oare cum să te comporți când nu crezi nici în Dumnezeu, nici în rațiune?
Camus a afirmat explicit în nenumărate rânduri că nu aparține existențialismului: „Nu, nu sunt existențialist”, spunea el într-unul dintre interviurile sale (noiembrie 1945). „Sartre și cu mine suntem întotdeauna mirați când ne vedem numele citate alături […] Amândoi ne-am publicat toate cărțile, fără excepție, înainte de a ne cunoaște. Când ne-am cunoscut, n-am făcut decât să constatăm tot ceea ce ne desparte. Sartre este existențialist, și singura carte de idei pe care am publicat-o, Mitul lui Sisif, este îndreptată împotriva filosofilor numiți existențialiști”. Iată de ce unii critici și istorici literari au plasat ideile de căpătâi ale lui Albert Camus în marginea existențialismului.
Existențialist de margine
Dar dacă fiul periferiilor algeriene nu este existentialist, unde/cum poate fi plasată/clasificată opera sa? Literata Angela Ion: „Într-adevãr, Camus se separă de Sartre printr-o idee fundamentală, hotărâtoare pentru întreaga sa gândire. Căci, dacă pentru Sartre existența precedă esența, pentru Camus, dimpotrivă, există o natură umană dată odată pentru totdeauna, valoare preexistentă către care omul trebuie să tindă și criteriu suprem la care trebuie să se raporteze. În această diferență esențială trebuie de altfel să căutăm explicația primă a rupturii care va surveni la un moment dat între cei doi scriitori. Camus poate să fie inclus în generația de scriitori existențialiști afirmată în Franța în ajunul, în timpul și în anii imediat următori celui de-Al Doilea Război Mondial, pentru numeroase motive.”
Citește pe Antena3.ro
O evidență a inimii, o evidență a intelectului
Concret? „Cel mai important ar fi următorul: pentru el, ca și pentru orice gânditor existențialist, cunoașterea nu este posibilă decât prin intermediul unei experiențe concret trăite, experiență individuală, foarte intimă și necomunicabilă în esența ei, foarte subiectivă așadar (Camus admite că i se poate opune, în numele aceluiași principiu al cunoașterii posibile numai prin intermediul experienței trăite, o altă experiență, aflată la originea unei cunoașteri cu totul diferite), manifestată mai întâi ca efect sau senzație (după Camus, se poate ajunge la ideea absurdului numai prin intermediul sentimentului absurdului - teză comună tuturor gânditorilor existențialiști). O atare cunoaștere este o evidență a inimii înainte de a deveni, într-o a doua etapă, o evidență a intelectului, care reia și aprofundează acel adevăr-limită prin propriile sale mijloace, cele ale rațiunii.”
Moralist, nu filosof!
În completare: „Întâlnim și la Camus refuzul, manifestat de toți filosofii existențialiști, de a fi sistematic (sistemul fiind rezultatul unui demers care afirmă prioritatea rațiunii), refuz afirmat în mod peremptoriu într-un text antologic, în care scriitorul se declară a fi mai curând moralist decât filosof, circumscriind printr-o formulă fericită locul primejdios și dificil de menținut unde se situează gândirea sa: «Nu sunt un filosof. Nu cred destul în rațiune pentru a crede într-un sistem. Vreau doar să știu cum trebuie să te comporți și, mai exact, cum poți să te comporți când nu crezi nici în Dumnezeu, nici în rațiune». Dar, deși pretenția filosofică este mai mică în cazul lui Camus decât în cel al lui Sartre, cei doi scriitori au în comun același mod de a concepe demersul literar ca demers complementar unei gândiri filosofice exprimate în paralel prin eseuri de filosofie. Caracterul mult mai explicit al eseului va pune în lumină sensul operei literare - conceput ca sens ascuns, simbolic -, în timp ce eseul se va îmbogăți el însuși cu viața, concretă și misterioasă totodată, a operei literare gemene. Astfel, cele două elemente, textul filosofic și opera literară, vor iradia unul asupra celuilalt, într-o indestructibilă unitate.”
Sisif și Prometeu - absurd și revoltă
Cronologia operelor camusiene marchează evoluția unei meditații care se organizează în „cicluri”, după cum scriitorul însuși o sugerează. „Există astfel un prim mare ciclu, care ar putea fi numit ciclul absurdului sau al lui Sisif: Le Mythe de Sisyphe, L’Étranger, Caligula, Le Malentendu, urmat de un alt ciclu, al revoltei sau al lui Prometeu: La Peste, L’Homme révolté (Omul revoltat), L’État de siège (Starea de asediu), Les Justes (Cei drepți). În operele aparținând ciclului absurdului, scriitorul meditează în primul rând asupra descoperirii absurdului și asupra demersului prin care acesta este asumat, deși reflexul revoltei este deja prezent, și aceasta în mod necesar, de vreme ce evidența absurdului este de îndată urmată la omul camusian de o mișcare de revoltă.”, evidenția profesoara Angela Ion.
Solitar și solidar
Tot aici: „Al doilea ciclu fundamentează, întemeindu-se pe evidența absurdului, legitimitatea revoltei (este vorba de o revoltă metafizică, îndreptată împotriva unei lumi și a unui destin absurd, care are așadar loc doar pe planul conștiinței: «Revolta metafizică este mișcarea prin care un om se ridică împotriva condiției sale și a întregii Creații. Este metafizică pentru că ea contestă scopurile omului și ale Creației» - L’Homme révolté). Dacă primul ciclu este înainte de orice ciclul individului solitar, al doilea este ciclul individului solidar, solidar în revolta sa (metafizică) cu ceilalți, pe care îi descoperă în luptă cu același destin absurd («Mă revolt, deci suntem» - L’Homme révolté).” Concluzia: „Aceste două cicluri sunt perfect simetrice în ceea ce privește genul de opere pe care le reprezintă, în amândouă meditația camusiană dezvoltându-se paralel într-un eseu filosofic, un roman și două piese de teatru.”
65 de ani se vor fi împlinit în 4 ianuarie 2025 de la moartea filosofului Albert Camus
1957 este anul în care Albert Camus a fost distins cu Premiul Nobel.
„Nu sunt un filosof. Nu cred destul în rațiune pentru a crede într-un sistem.”, Albert Camus
„Vreau doar să știu cum trebuie să te comporți și, mai exact, cum poți să te comporți când nu crezi nici în Dumnezeu, nici în rațiune.”, Albert Camus
„Împărăția mea este această lume.”, Albert Camus
