Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La mulți ani, sănătate și dragoste, Ștefan Câlția!
Pe o stradă liniştită a vechiului Bucureşti se află atelierul maestrului Ştefan Câlţia, construit de el în stilul arhitectural al secolului trecut, cu ferestre mari prin care pătrund razele soarelui, pe pervazuri cu vase smălţuite, cu flori şi frunze uscate, dar şi cu altele proaspete, pline de parfum, cu vechi mobilier transilvănean şi săsesc pictat, cu icoane, cu o balanţă cu un singur talger, cealaltă jumătate aflându-se la prietenul lui, alături de pânzele de mari dimensiuni care-ţi încântă privirea şi-ţi bucură sufletul. Pe şevalet, dintr-o lucrare impresionantă cu un fundal albastru se revarsă o lume bizară, populată de personaje coborâte din visurile timpului, de păsări şi animale constituind simboluri arhaice. Alături de şevalet, o impresionantă pânză cu o pasăre parcă măiastră, un măcăleandru, plutind între două scorburi de stejar.
Fetița și cântărețul la flaut
Citește pe Antena3.ro
În lumea poveştilor din atelierul său
E greu să transpui în cuvinte, în absenţa unei camere de filmat, frumuseţea culorilor, îmbinarea dintre real şi fantastic, preţiozitatea detaliilor din lumea fascinantă a picturii lui. Aşa cum sublinia şi Amelia Pavel, această lume aduce cu aceea a „elveţienilor Urs Graf şi Manuel Teutsch în secolul XVI, a cehului Frantisek Kupka, a germanilor Emil Nolde, E.L. Kirchner, Max Beckmann, Paul Klee ori a lui Marc Chagall sau Bosch”.
Ascultându-l cum îmi povesteşte despre proiectele sale, despre Herina, despre Transilvania şi despre miracolul dumnezeiesc al naturii pe care omul trebuie să-l continue sau să-l restaureze în spiritul unei culturi care respectă profund natura, am înţeles cât de adânci sunt rosturile acestui mare pictor, acestui erudit printre noi.
Foile pentru Herina, cântări de laudă
În anul 2006, Ştefan Câlţia, marele pictor şi înţelept printre artişti, într-o lume în care arta slujeşte prea mult deconstrucţiile şi experimentele minimaliste, a avut o expoziţie cu picturile sale hieratice, intitulate „Vânzătorul de aripi”, cu celebra de acum „Galerie Posibilă”, cunoscută prin proiectele majore în care se implică.
Ştefan Câlţia este un blând şi tenace ocrotitor al arhitecturii umane şi cosmice pe care pânzele sale o zugrăvesc cu un mare dor de lumină şi ceruri. De aceea, faţada şi faţa pânzelor, căci nu pot s-o numesc fundal, este cerul. Şi totul este cuibărit, mângâiat, legănat de acest cer al curăţeniei şi întemeierii, limpezit de Dumnezeu şi de rugăciunea şi faptele oamenilor.
Ianus
Să pătrundem în lumea fantastică a picturilor lui Câlţia
Am vorbit despre lumea ce întemeiază tablourile sale, expuse în atâtea galerii din Norvegia, Elveţia, Olanda, Belgia, Ţările de Jos, Danemarca, la Glasgow, Madrid, Lisabona, Stockholm, Viena, Düsseldorf, Paris, Helsinki, Beijing, Budapesta, Ankara, Cagnes-sur-Mer, Londra, în România, în Capitală şi în toate galeriile de artă din ţară, în Germania, în marea expoziţie „Arte Divina” din Statele Unite, la galeriile din Portland, Oregon sau Chicago sau la „Centrul Internaţional de Artă Fantastică” din Elveţia, la Château de Gruyères… Picturile lui Ştefan Câlţia par desprinse din miracole medievale şi basme ce se petrec în lumi fantastice, născute de o baghetă fermecată. Ascultându-l, uiţi de această lume plină de scandaluri, dezbinări şi urâţenie, descoperi povestea, frumosul, temeinicia din lumea reală pe care omul le poate distruge sau ştirbi, dar tot el e menit să le refacă, să le restaureze şi să le readucă la tâlcurile vechilor desăvârşiri.
Pe pieptul artistului strălucesc la mari sărbători „Medalia Regelui Mihai I pentru Loialitate” şi Ordinul Naţional „Serviciul Credincios”, în grad de „Mare Cruce”.
Fată cu buchet
Ştefan Câlţia, socotit de alţii drept ortodox, ardelean şi regalist, întrebat odată cum se consideră el însuşi, a mărturisit că se simte român, un om plecat din satul Şona, un om care se crede înscris în frumoasa creaţie a lui Dumnezeu, o părticică din universul lumii. Un pictor care nu face experimente şi care merge pe o cărare pentru care nou, noutate nu înseamnă să părăseşti drumul sau tradiţia, ci să mergi înainte pe cărare.
Picturile lui sunt mica lui grădină, cum o numeşte, pe care i-a dat-o Dumnezeu, pe care vrea s-o îngrijească firesc, cu dragoste, cum se cuvine. Iar noi, îndăgostiţii de aceste pânze, le privim şi nu ne mai săturăm să le privim. Artistul care le-a creat este mai presus de toate un vânzător de aripi.
O expoziţie unică la Herina: Pictură în aburi de lumină
Păreţi un pictor coborât din Bizanţ. Visul de la Herina a prins aripi ca arhitectură, istorie, tradiţie, aduse la lumină, pictură a unor universuri temeinice. Vorbiţi-mi despre proiectul dumneavoastră legat de biserica evanghelică din Herina, vis alb, aşezat pe vârful unui deal. Care este povestea acestui loc şi a desenelor cu care aţi împodobit această biserică?
M-am dus la Herina, unde am întâlnit o bazilică puţin modificată prin reparaţii de-a lungul timpului. Era ca o casă părăsită, plină de porumbei, de tot felul de alte păsări, invadată de ierburi, cu acoperişul căzut… Şi în toată acea atmosferă din satul transilvănean, dragă sufletului meu, şi cu tot entuziamul care era în anii ’90, am început să spun că trebuie să reparăm tot ce este acolo, iar fiul meu, Matei, m-a întrebat: „Bine tată, şi tu câţi bani dai?”. Şi eu, zâmbind, i-am spus: „Ei, trebuie să vorbim cu mama”. Îi povesteam despre lucrurile care se distrug în ţara asta şi că trebuie să facem ceva, să construim fiecare în domeniul nostru. Cei cu care am vorbit acolo au luat în serios discuţia şi au început să pornească refacerea acestei străvechi biserici din nordul Transilvaniei, din secolul al XII-lea. Este una dintre cele mai vechi construcţii religioase de pe teritoriul României. Este, de fapt, o biserică benedictină, cel mai răsăritean monument romanic din România şi, cred, din Europa. A fost o mânăstire mare, din care a rămas numai biserica. Ea se află la marginea unui sat, cum se merge pe drumul spre Bistriţa. Denumirea Herina vine din limba celtă, de la cuvântul „halina”, care înseamnă sare, pentru că, în timpul stăpânirii romane, au existat exploatări de sare în zonă. De aceea este foarte albă. Cred că biserica cisterciană de la Cârţa şi cea de la Cisnădioara sunt făcute în aceeaşi vreme. A fost unul dintre primele monumente din România care a avut un proiect şi a fost restaurat, între 1995 şi 1999, devenind, după părerea mea, unul dintre valoroasele monumente ale stilului romanic de aici. Construită iniţial pentru ordinul catolic al Benedictinilor, biserica a devenit apoi evanghelică. A fost ridicată din cărămidă, ca o bazilică cu trei nave şi o absidă semicirculară în prelungirea navei centrale, cu două turnuri pe faţada de vest, unul în stil romanic şi altul gotic, cu două portaluri de intrare pe faţadele de vest şi de sud. În interior, impresionează înălţimea navei centrale şi cele patru perechi de stâlpi legaţi cu arcade, ce despart navele, fiecare pereche având altă secţiune: în formă de cruce, octogonală, circulară şi pătrată împodobită cu caneluri. Nemaiexistând enoriaşi ai cultului evanghelic căruia îi aparţinea biserica, un grup minunat de artişti din Bistriţa Năsăud a luat acest spaţiu în îngrijire şi, din când în când, organizează acolo expoziţii.
Casa cu pasăre
Herina albă, în verdele dealului, recompune lumea din jurul ei, rânduind totul într-o impresionantă imagine. „Loc pentru a-ţi ciopli aripi printre umbrele pline de viaţă ale monahilor benedictini, printre postavurile negre ale saşilor protestanţi, printre păstorii ortodocşi, printre fire de iarbă în care se odihnesc nori. Loc pentru rugăciune. Loc ales pentru a aşeza Cartea”, scriaţi dumneavoastră despre acest lăcaş în care aţi etalat expoziţia cu hrisoave cu cruci care dau viaţă bisericii.
Ca un răspuns la dorinţa lor de a mai trece pe acolo, am început să pictez şi am organizat cea mai frumoasă expoziţie, ca atmosferă, dar mai ales ca relaţie între lucrările mele şi spaţiu. Nu am pornit cu gândul de a crea un ambient special, dar după ce panourile au fost montate, relaţia dintre lumină, dintre volum şi arhitectura spaţiului, relaţia dintre interior şi exterior au creat o unitate plină de spiritualitate. Am fost fericit că am putut crea în acel spaţiu expoziţia şi totodată trebuie să mulţumesc „Galeriei Posibile”, care m-a finanţat, fiind cea mai scumpă expoziţie pe care am organizat-o până acum. Pentru ca lucrările să fie expuse şi să nu impietez cu nimic interiorul monumentului, a trebuit creată o structură ascunsă, care a dublat coloanele.
Deşi în aparenţă pare foarte simplu, n-a fost deloc aşa, soluţiile tehnice fiind dificile prin întinderea firelor de oţel. Până la urmă am reuşit să fac ceea ce mi-am dorit cu aceste desene lungi, care amintesc de cărţile din lumea apuseană catolică, de felul în care, în bisericile evanghelice, fiecare îşi lasă cartea de rugăciuni pe pupitru. Mi-am imaginat expoziţia ca pe o întâlnire a mea cu aceste cărţi. Şi, la un moment dat, mi-am zis: dar de ce să nu fac ca aceste cărţi să se desfăşoare pe verticală? Şi am creat desenele foarte, foarte lungi, pe verticală, care dădeau senzaţia că sunt nişte rugăciuni pe care oamenii le-au spus şi care se ridică spre cer. Dar nu era o atmosferă mistică, ci una plină de religiozitate. Era un fel de bucurie a luminii, întrucât lumina principală care coboară în biserică vine de la nişte ferestre foarte înalte şi îţi dă senzaţia că peste tine coboară un abur de lumină. Dar în afară de aceasta mai erau şi două surse de lumină la nivelul solului, două uşi, care, de undeva, aduceau un alt fel de lumină, plină de culoarea ierburilor şi a vegetaţiei. Aşa încât această lumină de pe pietrele din pardoseală combinată cu cealaltă învăluia desenele mele foarte frumos, dar şi evlavios în acelaşi timp şi, totodată, curenţii de aer mişcau uşor aceste panouri. Expresia era foarte vie. Era mişcare, era culoare, era muzică. Vernisajul în sine a fost superb. Au venit copiii satului care mi-au adus o coroniţă de păpădie. Simţeau şi ei că se întâmplă un lucru frumos acolo.
Icar
Să construim fiecare în domeniul nostru
Un alt proiect ambiţios, pe care l-ați demarat cu ceva vreme în urmă, a fost cel legat de ecologie, de peisajul agricol istoric.
El este în satul tatălui meu, tot în Făgăraş. Matei, fiul meu, a cumpărat o gospodărie destul de bine păstrată ca mod de organizare tradiţional, cu gândul de a face un depozit de artă şi apoi, o galerie. Acolo nu mai locuise nimeni de mai bine de 40 de ani. Soţia mea l-a ajutat să refacă acest spaţiu în aşa fel încât el să-şi păstreze identitatea. Dar lucrurile nu au fost într-o stare destul de bună, aşa cum crezusem noi la început, aşa încât 90% din gospodărie a trebuit dărâmată şi reconstruită în stilul celei vechi. Ne-am gândit că trebuie să creăm un model în acest sat, oamenii, în ultimul timp, în mare grabă îşi modifică locuinţele pentru a fi „în rândul lumii civilizate”, schimbându-le faţada. Aşa încât, încetul cu încetul, au apărut şi alte intenţii decât depozitul şi galeria. Ne-am dat seama că ar putea să devină şi un mic centru cultural, un model pentru sat. În urma expoziţiei pe care am avut-o acolo şi care se numea „Loc”, care readucea în imagini o zonă din sudul Transilvaniei, l-am avut invitat pe Tibor Hartel, din Timişoara, biolog la Fundaţia „Mihai Eminescu”, născută dintr-o iniţiativă britanică, tutelată de Prinţul Charles, şi care a avut nişte proiecte foare interesante legate de peisaj, de păstrarea obiectelor tradiţionale, de ceea ce se cheamă peisajul agricol istoric. Peisajul nu include numai lanurile de grâu sau sălbăticia care ar însemna natura pură, îl include şi pe om şi din punct de vedere al biodiversităţii este mult mai complex. Omul şi natura funcţionează în paralel şi asta este deosebit de vizibil în această parte a Transilvaniei, unde peisajul păstrează încă multe aspecte medievale, cărora li se adaugă alternanţa de culturi cu terenuri de păşune, cu vite care ies la păscut… Aşa că l-am invitat să discute cu oamenii din zonă despre peisajul Transilvaniei din punctul acesta de vedere şi a observat în lucrările mele o privire foarte atentă faţă de toate aceste detalii. Este spaţiul pe care eu îl iubesc, în care a existat o convieţuire foarte firească a omului cu natura. Acum, odată cu schimbarea de optică a lumii europene faţă de natură şi de agricultură, s-a ajuns la concluzia că agricultura de tip tradiţional, ecologică, nu transformă natura într-o uzină productivă. Natura este o prelungire a fiinţei umane, omul face parte din natură. Şi ar trebui ca intelectualitatea să vorbească despre aceste lucruri aşa cum făceau preoţii şi învăţătorii înainte de război. Sper că vom avea o vieţuire acolo atât cu marea Creaţie, cât şi cu oamenii locului. Am început să ne extindem şi mi-am dat seama că trebuie să-i sensibilizăm pe oameni să ocrotească această zonă care, datorită unor articole mai „fanteziste” despre aşa-zisele movile de la Şona, a devenit foarte interesantă. Acestea sunt o creaţie naturală, studiată de marele geolog George Pitulea şi de istoricul Radu Popa, care au zis că nu sunt tumuli creaţi de civilizaţii umane, dar ele sunt aşezate într-un loc extraordinar. De acolo, de pe acest pinten de deal pe care sunt aşezate cele şapte coline, pe care le găsiţi sub semnătura mea de foarte mult timp, pe care ţăranii le numesc „guruieţe”, cred că e singurul loc de unde, de pe partea de sud a Ardealului, poţi privi toată Ţara Oltului. Vezi până la Sebeş, către Sibiu, şi până la Perşani în cealaltă parte. Este un spectacol teribil şi îi înţelegi pe unii oameni cărora, atunci când văd aceşti tumuli, începe să le zburde mintea. Unii au venit şi noaptea să sape ca să găsească comori. Tibor Hartel a descifrat cel mai bine de ce aceste dealuri sunt altfel decât altele, pe care oamenii nici nu le mai observă. Totul s-a întâmplat pentru că aici oamenii au făcut agricultură. Tot arând în jurul colinelor, ei le-au individualizat, au tot modelat la baza lor pământul. Au devenit ca nişte „căciuli din Oaş”. Vara, descoperi că într-o parte sunt albicioase şi maronii şi în alta verzi. Pentru că bate soarele numai dintr-o parte, au plante diferite în partea de sud şi în partea de nord. Câteodată găseşti aceeaşi plantă, dar cu alte proporţii, altfel dezvoltată. Bunica mi-a povestit cum s-au format aceste guruieţe, spunându-mi că de peste munte a trecut într-o zi un om mare şi, când a păşit, a călcat exact în bălţile Oltului. Şi acest uriaş şi-a scuturat odată opincile şi s-au făcut guruieţe. În copilăria mea, noi toţi copiii ştiam că au trecut pe acolo uriaşii.
Păstorul din pădure
Poveşti frumoase! De aici, în recuzita iconografică, clopotul de sticlă ocrotind o casă de ţară şi doi copaci, ca un semn de speranţă închis în amintire. Cum v-aţi gândit să păstraţi imaginea satului?
Un student de-al meu mi-a spus: „Dom’ Profesor, de când am intrat în Uniunea Europeană, ăştia ne cer să avem grijă de animalele sălbatice”. Dar mi-aduc aminte tot de bunica, care-mi spunea când venea primăvara: „Dragul mamei, du-te şi deschide porţile la grajd să vină rândunelele”. Era o relaţie firească cu natura. Şi cu siguranţă în lucrările mele veţi descoperi această convieţuire. Nu poţi să nu te îndrăgosteşti de marii stejari ai Transilvaniei. (…) umblând prin acele locuri, m-au uimit nişte stejari gigantici şi un ţăran mi-a replicat: „Aici au avut străbunicii mei un loc şi, fiind doi fraţi, l-au împărţit în două: unul a luat grădina cu pomi fructiferi şi celuilalt i-a rămas o râpă în care a plantat aceşti stejari”. Pe atunci ţăranul gândea că nu trebuia să lase nici o bucăţică de pământ nefolosit şi nelucrat, aşa încât a plantat stejari. (…) Mă tot întreb cum putem păstra imaginea satului, cele câteva case frumoase care mai sunt şi ne-am trezit că ar fi foarte bine să facem o asociaţie cu un grup de iniţiativă, încât să punem în valoare aceste lucruri ale satului românesc. Pur şi simplu s-a născut gândul şi s-a întărit dorinţa de a le păstra şi pentru cei care vor veni după noi. Multe din gândurile mele am început să i le povestesc preotului din sat. Şi acesta m-a întrebat: „Şi care sunt lucrurile concrete cu care eu aş putea ajuta?” I-am răspuns: ar trebui să povestim oamenilor despre păstrarea tradiţiilor arhitecturale, aşa cum este casa lui Ion, construită în 1811, care are o mare bucătărie medievală, cu o hotă imensă de piatră şi cu scara care coboară la pivniţă, numită „ursoaică”. Este superbă, de altfel ca întreaga bucătărie pe care încercăm să o salvăm, la fel ca şi o fostă moară „de fier”, cum i se zicea. Şi ne-am propus ca ea să poată fi vizitată, iar proprietarii şi-au dat deja acordul. Ne-am gândit să facem şi o expoziţie cu fotografii din această zonă a Transilvaniei. Pe urmă vom reface o fierărie… Poate că unora o să li se pară ciudat că ne ocupăm de aceste treburi, dar aici e locul meu şi-mi place când oamenii gândesc aşa. Despre aceste locuri vorbesc în tot ceea ce pictez.
Este fantastic faptul că dumneavoastră construiţi în fiecare moment, iar alţii demolează.
Mai e un lucru pe care vi-l pun în spate dumneavoastră, presei. Sunt unii oameni care vor să construiască şi îşi ajută locurile natale, dar despre asta nu se vorbeşte. Vi-l dau exemplu din nou pe tânărul Tibor Hartel, care e secui şi are acum o bursă „Herder” în Germania, iar când se întoarce are câteva oferte, fie la Constanţa, unde are nişte mentori şi ar vrea să se ducă, fie la Universitatea „Sapientia”, sau la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj. Câţi profesori au la o vârstă atât de tânără asemenea proiecte de angajare? Eu sunt încântat când îl aud vorbind despre frumuseţea acestor locuri, aducând nenumărate soluţii practice. El se implică, face proiecte, ţine conferinţe. El spune că spaţiile adevărate sunt cele prin care trebuie să treacă omul, trebuie să treacă animale, abia atunci sunt spaţii frumoase. Celelalte locuri din ţară sunt la fel de frumoase, dar eu aparţin acestui spaţiu, el este al meu şi eu sunt al lui. Visez să fac o expoziţie cu dealuri, cu peisaje, nu lipsite nici de personaje, nici de păsările mele… Aş vrea măcar doi ani de zile să ilustrez această lume. Bunul meu prieten, sculptorul Mihai Buculei, în prima lui călătorie în sudul Transilvaniei, când abia terminase facultatea, s-a întors către mine şi mi-a spus: „Eu am crezut că tu ai inventat pomii ăia, dar toate dealurile de aici sunt la fel”. Un om care nu are rânduieli şi reguli este un om la îndemâna celorlalţi. Este un neputincios.
Călător
Pictura ca iubire şi înţelepciune
Aceste peisaje includ, cu siguranţă, şi acea lume fantastică, serafică, acea lume plină de atmosferă şi de mister imaginată de dumneavoastră, cu păsări care zboară, cu personaje care plutesc parcă într-o lume de vis, având aripi pe umeri sau cu o casă albastră în spate, o lume cu arlechini, clovni, salamandre, bivoli, cai, vânzători de stele, inorogi, peşti zburători peste ochiuri de apă. Este ca o poveste spusă în surdină în cuvinte ce cântă, dansează şi răspândesc miresme de vrajă. Un amalgam baroc, neliniştit.
Nu am nişte concepte atunci când încep o lucrare. Dacă faci o schimbare de lentilă în tine, toate lucrurile devin fantastice. Uitaţi în tabloul acela al meu în care este o pasăre care zboară peste un loc parcă pustiit. Acolo s-a surpat dealul. Pasărea asta povesteşte despre o lume într-adevăr fantastică. Lucrarea este ilustrarea perfectă a unui concept din biologie, care spune că dacă anumite petice de pădure sunt foarte izolate, numărul păsărilor, ca măcăleandrul, sau al animalelor care trăiesc acolo scade pentru că nu mai reuşesc să comunice cu celelalte. Iar dacă încearcă să traverse dintr-un loc în altul cad pradă şoimilor. Măcăleandrii sunt nişte păsări micuţe, cântătoare, în culori vii, care nu pot zbura foarte mult. În Transilvania, multe zone de pădure nu au fost complet defrişate. Acolo domnesc stejari puşi atât pentru umbră, dar şi pentru hrană pentru porci. Şi astfel, arealul unui măcăleandru este nu numai pădurea în care locuieşte, ci şi multele păduri din jur. În acest tablou, pe care îl am pe şevalet, sunt două cioturi de stejar, vechi şi pline de scorburi, peste care zboară un măcăleandru. Este o realitate a copilăriei mele. Este şi o visare şi o ieşire din acest domeniu lucrativ.
Cazanul de fier
Formele şi culorile dumneavoastră construiesc o lume, un univers fantastic. E o lume la care nu ai acces imediat. Elementaritatea ei înşală fiindcă e rafinată, obiectele degajă o discretă poezie din însăşi materia lor, ele nu flatează direct retina, nici prin aşezarea compoziţională, nici prin culoare. În picturi apare tot mai des lumea ca teatru, cu arlechini, clovni, oameni cu păsări, căutătorul de apă, fata cu salamandra, maimuţe, elefanţi, bivoli, inorogi, personaje hieratice, creaturi fantastice.
Lumea ca teatru e o temă pe care am început-o de mai mult de 25 de ani. Ea nu face parte dintr-un program al meu special, dar mă cucereşte şi mă recucereşte din când în când. Sigur că Shakespeare a spus mai de mult că trăim în această lume ca actori pe o mare scenă. Regăsind nişte lucruri pe care le-am făcut în aceste meditaţii, am început să mă joc serios cu această lume. Am închipuit lucrările mele ca un fel de draperie pictată transparentă, prin care poţi să treci, pe care se plimbă personaje, noi, la rândul nostru, suntem, în alt plan, alte personaje. Mi-aş dori ca acesta să fie un mod de reflecţie. Sigur că descifrarea lor este complicată. Câteodată îl îndrum pe privitor să-şi înţeleagă propria poveste cu ajutorul unei serii de simboluri, de la şarpele care îşi mănâncă coada la satul cu casele cu susul în jos sau la arlechin care deschide de obicei cortegiul, personaj medieval. Este cel care oricând, în jocul şi nebunia lui, rosteşte marile adevăruri. Căutătorul de apă este un alt personaj care adună în el totul, însemnat de Dumnezeu găseşte apa care este un simbol.
Un alt personaj des întâlnit în compoziţiile dumneavoastră este omul cu flautul sau căutătorul care umblă prin pădurile halucinante, parcă din alte lumi.
Pădurea, muzica, omul, fiinţa, om şi ne-om, toate acestea sper să-l invite pe privitor la meditaţie încât să gândească altfel despre lumea din jur, să şi-o închipuie în alt chip. Opera de artă în faţa căreia ai desigur plăcerea de a-i descifra gramatica şi elementele care o compun este ca o lumină care-ţi arată lumea pentru o clipă. Şi atunci, tu, cel care priveşti, eşti marele înţelept.
Întâlnire
Dar acest personaj cu aripă sau aripi, atât de des întâlnit în opera dumneavoastră, ca un înger care atinge lumea, ce fel de înger poate fi? Se întâlneşte el cu demonul?
Acest personaj cu aripi care aduce daruri poate să fie chivotul, casa, templul, tot pământul, visul. Unele dintre personajele mele, în afara faptului că le cade o lumină din cer, care de fapt le creează, lasă şi ele la rândul lor o lumină pe pământ. Când vorbim despre lucruri ne este mai uşor să povestim cu totul altceva decât sunt ele pentru că aici, vedeţi, este vorba despre un verde, despre un albastru, despre un roşu, despre nişte forme, despre nişte spaţii, nişte linii care se întretaie şi la rândul lor acestea creează personajul, lumea. În aproape toate picturile mele veţi descoperi o geometrie ascunsă, totuşi foarte clară şi precisă, ca în cazul personajului care taie axul principal al lucrării, în punctul în care vine orizontala şi se întâlnesc cele două axe. Sunt nişte raporturi pe care, dacă reuşeşti să le stăpâneşti, atunci e foarte simplu să faci să fie adevărate şi celelalte poveşti. Lumea fără poveşti este o lume săracă. Dacă aceste elemente de gramatică şi de structură nu există, atunci nu discutăm despre lumea noastră.
Cântărețul și casa albastră
La Padova, în cadrul unei expoziţii pe care am vizitat-o, „Trecento tra gli angeli di Guariento”, am asistat la o prelegere despre îngeri, în care se povestea că aceştia sunt creaturi care stau în faţa lui Dumnezeu. Mihael, Gabriel, Rafael sfârşesc cu EL, ceea ce în ebraică înseamnă Dumnezeu. Îngerii deschid punţile între cer şi pământ.
Nu vreau să comentez îngerii. Eu vorbesc despre oameni pentru că fiecare dintre noi, atunci când ne naştem, primim aripi. Unii dintre noi ne uităm la ele ca la nişte minuni, pe alţii îi deranjează şi le aruncă, iar unii nici nu-şi dau seama că au aripi şi stau legaţi de pământ şi nici nu fac vreun efort să zboare. Deci sunt aripile noastre pe care le folosim fiecare cât suntem în stare.
Recurgeţi la un simbolism. Fata cu salamandra ce sugerează, de fapt? Ce semnificaţie are peştele?
Tema e veche şi are o mulţime de faţete. Fecioara cu balaurul, gracilul care îmblânzeşte lumea, natura. O legendă spune că atunci când îţi arde casa, dacă femeia casei prinde o salamandră şi-o aruncă, focul se stinge. Ideea că femeia ocroteşte această fiinţă ciudată, care vine din adâncuri, mi s-a părut interesantă şi de aici toată povestea mea este de fapt o lume prin care acest personaj trece. Peştele este la fel un simbol foarte vechi, dinainte de Christos. Era legat de apa din care s-au născut toate, de rodnicie, cumva, simbolizând bărbatul. Preluat de creştinism devine simbolul lui Christos şi capătă diferite nuanţe, când vine dinspre înţelesurile mai vechi, când vine către lucurile mai noi, ca peştele care pluteşte pe deasupra lucrurilor, ca un Dumnezeu care hărăzeşte pacea sau destinul. Totodată, eu l-am folosit şi din alt punct de vedere. Forma lui care desenează extraordinar de frumos este un element construit aproape perfect de Dumnezeu. Şi mai are încă ceva: dacă-l scoţi din lumea lui, punându-l în alta, nu-şi schimbă fizionomia. Pare că trece dincolo de lume, pluteşte între cele două lumi cu uşurinţă.
Copacul cu aripi
Cerul ocupă un loc primordial în tablourile dumneavoastră şi în special apusurile. În aceste compoziţii, orizontul este foarte jos, lăsând loc cerului, aerului, în tonuri de trandafiriuri, griuri colorate, de la albastru la portocaliu.
Eram la Liceul de Artă şi într-o călătorie la Ciucea, către Apuseni, pictam nişte peisaje în care nu exista cer, ci numai dealuri. Tata, trecând odată şi aruncându-şi un ochi, mi-a replicat: „Măi, eu cred că tu ai un suflet negru pentru că nu priveşti cerul”. Dar nu mă gândesc în mod special la cer, aşa cum nu mă gândesc nici la celelalte elemente. Atunci când pictez, ele se construiesc într-o realitate, într-o stare. Cerul e ca oglinda pământului. Dacă te uiţi atent, se regăsesc acolo apele tulburi sau limpezi. Când vezi lucrurile în această oglindă, toate par că vin spre tine. Imaginea este mai puternică decât dac-o vezi în spaţiu pentru că ea este decupată.
„Galeria Posibilă”, pe care a înfiinţat-o Matei, fiul dumneavoastră, un spaţiu privat destinat artelor vizuale contemporane, plastice şi multimedia, este remarcabilă. Cum priviţi arta contemporană?
Nu poţi vorbi despre arta contemporană la modul general. Pe mine m-au chemat unii cu dragoste, aşa cum a făcut-o Vermeer sau, ceva mai maiestuos, Rembrandt, ca să-mi povestescă despre cum se pictează, despre cum e lumina, ce frumoase sunt obiectele din jur. Alţii, ca Velasquez, m-au dat la o parte cu bombeul şi mi-au zis: ori eşti geniu, ori nu eşti geniu! Dar asta nu m-a îndepărtat de el. Sunt alţii de care nu m-am putut apropia. Aşa se întâmplă şi cu arta contemporană. La ora actuală, din punctul meu de vedere, este un amestec voit, firesc al lumii în care trăim, între ceea ce se numeşte arta spectacolului, arta străzii, arta lumii şi arta celui care face obiecte de artă. În perioada medievală, în perioada Renaşterii, mulţi dintre marii artişti făceau cartoane sau desenau carele alegorice pentru festivităţi sau marile ceremonii religioase, pentru sărbătorile oraşului. Dar niciodată ele n-au fost puse în acea vreme, împreună cu obiectul, deşi câteodată lucrurile se întrepătrundeau pentru că nu o dată icoanele lui Cimabue erau scoase în cortegiu şi duse mai departe. Dar, în final, ele erau puse în locul în care stă icoana, dar şi ca obiect într-un spaţiu. Acum, cel puţin din punctul de vedere al celui care comentează, există un amestec între aceste lucruri.
Circarii
Spaţiul copilăriei şi lumea ca circ
Copilăria a lăsat urme puternice atât în desenele, cât şi în povestirile dumneavoastră. Şona, locul de naştere, este strâns legat de tradiţie. Poate şi de aceea atât de multe tablouri sunt intitulate „Iarna în Transilvania”. Inspiraţia pare să aibă rădăcini adânci în copilărie. Acum o recreaţi ca pe o lume a esenţelor, a arhetipurilor. Această pictură nu vorbeşte despre un individ, ci despre o scenă. De unde această fascinaţie a lumii circului, care apare oglindită în tablourile în care ne reîntâlnim cu Piero şi Colombina, cu personaje de la Curţile medievale, cu ţiteră, trompete şi tobe, însoţite de pasărea jumătate-cioară, jumătate-papagal sau pasărea-femeie. Fiecare detaliu face o aluzie, anunţându-şi parcă rolul metaforic, în scenele de carnaval şi cortegii, cu măşti şi costume, cu maimuţa, urangutanul, elefantul, căţeii…?
Fiecare copil are un areal în spaţiul lui de joacă. Spaţiul meu de joacă era pe o suprafaţă de 10-15 kilometri şi un diametru de 30 de kilometri în jurul casei mele. L-am stăpânit până la vârsta de 15 ani, spre sfârşitul copilăriei.
Ce intra în acest spaţiu?
Intrau Oltul, dealurile din partea de sud a Transilvaniei, cu Şona şi cu celelalte sate din împrejurimi, Viştea, Sâmbăta, Mânăstirea Sâmbetei, cu monahii de acolo, cu Părintele Arsenie Boca, care dormea în casă la noi când venea în oraş în Făgăraş. Era fabrica de cărămidă, intrau Crematoriul, Abatorul, grădinile unguroaicelor care cultivau flori, erau grădinile în care domnişoarele învăţau lecţii de balet. Copiii pe vremea aceea trebuiau să ştie şi puţin balet, germană, să cânte la pian, vioară sau la flaut… Şi când spun asta nu mă refer la intelectuali, chiar şi cizmarii îşi dădeau copiii să înveţe muzică. Mai era Cetatea Făgăraşului, lângă o foarte veche moară de apă, unde se aşeza circul. Pentru un copil, cum eram eu, care aveam toată libertatea de a vedea toate filmele, pentru că eram fascinat de această lume şi intram printr-o uşă clandestină, venirea circului era un eveniment. Poate că vă pare ciudat, dar pentru mine, deşi eram un copil, era şi o sursă de bani. Când am terminat clasa a IV-a m-am dus să lucrez. M-am angajat la Căile Ferate, unde coseam iarba între şine. Dimineaţa mă sculam foarte devreme şi mă duceam la gară, unde aştepta drezina, un fel de cărucior pus pe şine, cu două mânere mari de care se trăgea de o parte şi de alta şi, printr-un sistem de pârghii, aluneca pe şine. Treaba asta trebuia s-o facă nenea ceferistul, dar noi ne înghesuiam s-o facem noi. Era o persoană grasă şi ne spunea: mai repede, mai repede. Era şi gârla aproape, mai făceam şi o baie, aveam mâncare într-o trăistuţă… Aşa câştigam câte un bănuţ. Iar când venea circul, îmi agăţam de gât o tavă pe care mi se puneau cam 30 de bucăţi de rahat, înghiţeam tot timpul în sec, mai dădeam şi cu limba să mănânc puţin zahăr şi mergeam printre rânduri şi vindeam rahatul înfipt într-o scobitoare. Pentru asta mi se oprea haina, ca nu cumva să fug cu tăviţa. Am cunoscut şi altă lume, dincolo de lumea idilică a bunicii mele. Veneam dintr-o familie onorabilă şi când vedeam câte un vecin, mă aplecam să nu mă zărească. La circ am descoperit mai târziu lumina artificială. Eram în spatele cortinei unde toţi vin şi se pregătesc să intre în arenă, unde se ceartă, se bat, se scuipă… În lumea circului totul mi se părea concentrat şi rapid. Şi poate nişte lucruri cum le-am pictat eu pe pânză vin şi din contactul cu această lume. Mi-aduc aminte şi acum de o acrobată de vreo 20 de ani care lucra nu la trapez, ci pe o funie. Avea nişte ciorapi dintr-o plasă cu ochiuri foarte mari. Rupându-i-se, mi-a zis: „Nu te uita la mine, dă-mi ceva să leg găurile”. I-am dat o sârmuliţă. Personajele lumii circului erau jalnice. Volănaşele care ţi se păreau fantastice din sală erau de fapt nişte cârpe murdare puse unele peste alte…
Inorogul și copila
Unele personaje din picturile dumneavoastră au nişte guleraşe care am crezut că fac parte dintr-o lume renascentistă care încearcă să-şi recapete timpul pierdut. Acum înţeleg că ele vin din această lume pe care o evocaţi.
Vorba domnului Buculei: toate sunt din realitate. Aceste personaje, când ieşeau în lumină, râdeau, zâmbeau, îşi arătau fericirea. Dar dincolo de strălucirea ce te cucerea de la distanţă, era o adevărată mizerie. În lumea circului totul era traumatic. Acolo unde-i dădusem sârmuliţa, acrobata sângera. Dar şi-a jucat rolul până la capăt. Cei din circ au descoperit printre primii că sunt talentat la pictură.
Povestiţi-mi cum s-a întâmplat.
Veneau odată cu ei tot felul de curiozităţi: peşti cu două capete, imagini cu canibali, sabia lui Tutankhamon. Dar când intrai pe scenă, pe un podium era Cleopatra albă, cu un păr negru ca pana corbului şi cu breton. Bustul îl avea din muşama, stătea într-un sicriu şi în mână avea o ţepuşă pe care era o viperă şi atunci când era învârtit un arc vipera făcea ţac, scoţându-şi o limbă lungă şi o muşca de sân pe Cleopatra. Şi curgea sânge roşu. Şi îmi spuneau: „Ştefane, vino aici, fă-i sângele lui Cleopatra”. Ei au fost primii care mi-au pus în mână o pensulă.
Dar primul tablou pe care l-aţi creat ce reprezenta?
Un peisaj, pe care l-am pictat cu o bucată de vată băgată în capătul unor tuburi cu vopsele de ulei. Culorile le primise fratele meu cel mare de la tata şi mi-a fost frică să storc din tub, să nu mă certe frate-meu. Dar până la 15 ani n-am pictat. Aveam multe alte lucruri pe care eram obligat să le fac. După aceea m-am întâlnit cu Podlipny, de la Timişoara, care mi-a explicat că pictând voi rămâne liber. Nu sunt un pictor al fizionomiei, ci al psihologiei. Descriu mai degrabă o stare. Vorbesc despre durerea oamenilor, despre imaginea satului care pluteşte.
Întâlnim în lucrările dumneavoastră şi ciclul „Anotimpurilor”, o iarnă cu aceeaşi pădure de dincolo de lume, ca un spaţiu boreal, o toamnă în care culorile pomilor par de pe planeta Marte, compoziţii care ne fac să visăm la alte galaxii, provocându-ne o bucurie la care trebuie să coboare zeii prea sleiţi de golul eternităţii. Arta dumneavoastră este rigoare şi asceză, este o garanţie a perenităţii spiritului. Ce v-a rămas de la maestrul Baba? Ce v-a dat forţa acestei continuităţi?
Un discipol îşi întreabă mentorul: „Maestre, când n-o să mai fac ca dumneavoastră?” Acesta îi răspunde: „Când, străduindu-te să faci ca mine, vei face altfel”. Eu am avut doi maeştri: la Timişoara, pe profesorul Julius Podlipny, de la care am venit destul de format la maestrul Baba. A fost o plăcere să fiu în clasă cu Sorin Ilfoveanu, Sorin Dumitrescu, cu Mihai Cismaru… Eram cam mulţi în clasă, ambiţioşi, cu dragoste de lucru, iar maestrul Baba nu ştiu dacă ne-a dat nişte reţete. El ne-a dat încredere.
Zburătorul cu mantie roșie
Modelul creştin european
Îl cunoaşteţi bine şi pe Prinţul Charles, care este şi el fascinat de aceste ţinuturi, de această parte mirifică a Transilvaniei. Nu de mult, cu prilejul Jubileului de Diamant al Reginei Marii Britanii, manifestările s-au terminat spre ora prânzului şi imediat acesta s-a urcat în avion şi a poposit în Transilvania, la Viscri.
Prinţul Charles face parte dintr-un grup care propune lumii un model de viaţă, un model de a o privi, un model de a o iubi. Chiar el declara că ar fi păcat ca aceste locuri magice să se piardă, vorbind despre frumuseţea peisajului, despre satele, bisericile, natura neprihănită, atmosfera extraordinară. „Ar fi păcat nu numai pentru România, dar şi pentru umanitate”. Acest model este foarte apropiat de modelul creştin european. E un personaj pentru care acest peisaj istoric agricol, trăirea noastră firească cu natura, trăirea noastră firească unul cu altul reprezintă iubirea. Prinţul Charles îl admira şi îl respecta pe Regele Mihai. Majestatea Sa este ca bătrânul rege, un mare model pentru toţi regii. Şi astfel vezi că în lumea asta a noastră, plină de contradicţii, de ură, există nişte modele care vor să facă ceva, că în ţara asta există oameni care fac lucruri frumoase. Nişte tineri, de exemplu, au făcut ultima mare rezervaţie naturală, la Buila-Vânturăriţa, viitor sit al Reţelei Ecologice Europene „Natura 2000”, în masivul care prezintă caracteristicile specifice reliefului carstic. Un element de atracţie şi valoare suplimentară al parcului îl constituie existenţa în perimetrul sau în imediata lui apropiere a numeroase obiective cultural-istorice: mănăstirile, schiturile, bisericile rupestre din Peştera Liliecilor, precum şi tradiţiile, obiceiurile şi arhitectura tradiţională din satele de la poalele muntelui. Citeam în cotidianul „Lumina” că un preot din Moldova a adunat multe case într-o grădină dintr-un sat şi a făcut un mic muzeu. De aceea cred că jurnaliştii ar trebui să caute şi să descopere aceste lucruri frumoase pe care nişte oameni cu suflet le fac.
Sunteţi un credincios. Există vreo legătură între pictura religioasă şi pictura dumneavoastră? Am înţeles că soţia dumneavoastră, arhitecta Livia Câlţia, care în 2008 a fost distinsă cu „Marele Premiu Naţional pentru Arte”, creat după modelul premiilor naţionale conferite de Fundaţiile Regale, s-a ocupat şi de restaurarea bisericii „Sfântul Nicolae” din Câmpina. Aţi fost implicat în proiect?
Eu sunt acolo soţul doamnei arhitect! După renovarea bisericii, toţi oamenii mi se adresau mie. Chiar şi părintele. După ce s-a sfinţit biserica, un puhoi de oameni m-a înghesuit într-un colţ şi mă iscodeau despre biserică. Cineva care mă cunoştea le-a spus: „Este soţul doamnei arhitect”. Sunt un om care mă duc duminica la biserică. Pentru mine, lumea în care trăiesc este creaţia lui Dumnezeu, pe care mi-a dat-o şi mie s-o stăpânesc, ba chiar să fac ce vreau, chiar să-l neg pe El. Şi atunci, când pictez, toate aceste lucruri sfinte, chiar şi o lumină care coboară printre copaci, nu e un duh, ci e lumina Creaţiei. Trăiesc în această lume creată de Dumnezeu. Sunt doar un meseriaş, un meşteşugar bun. Aparţin unei profesiuni în care există nevoia de a reconstrui pentru cei din jur, de a repovesti. Umblând prin lume cu frica lui Dumnezeu, iubesc tot ce e frumos în jurul meu. În viaţă, dacă munceşti şi ai credinţă, până la urmă reuşeşti să faci lucruri bune. Omul trebuie să înveţe felul în care a creat Dumnezeu.
Ștefan Câlția. Desene Pentru Herina
Visez la un loc în care oamenii să-şi poată vedea în linişte de visele lor
Vorbiți-ne despre albumul cu elementele vegetale ale iconografiei picturii dumneavoastră, editat de fiul dumneavoastră: frunze, flori, copaci… un punct de legătură între discursul în imagini, un discurs din lumea cărturarului teolog şi un altul din lumea istoricilor de artă.
Este o întoarcere la lumea fără de care s-ar crede că am putea trăi, dar nu este aşa, de la planta care e leac până la planta frumos mirositoare. Aţi observat că în tablourile mele personajele ţin în mână nişte floricele. În copilăria mea, atunci când veneau femeile la biserică în sat, ele veneau cu o floare şi cu nişte ierburi frumos mirositoare, de la izmă, la busuioc, verbină şi pelin. Când se închinau, floarea o puneau lângă icoană. La sfârşit, în jurul icoanei erau numai flori care formau un fel de coroniţă parfumată. Iar cu ierburile plecau acasă şi le puneau la icoană. Femeia când vine la biserică, vine ca la o întâlnire, aduce un mic dar. Iar în biserică miroase a câmp, a grădină. Asta impune o anumită ţinută, la fel ca şi croiul cămăşilor ţărăneşti pentru bărbaţi, care dă o anumită nobleţe.
Ștefan Câlția. Foto: F. Ghendale
Putem trăi fără poveşti?
Sunt mulţi din păcate care, în vremea aceasta, trăiesc fără poveşti şi de aceea ne împiedicăm de ei. Creştineşte trebuie să-i înţelegi, dar nu trebuie să-i laşi să ţi se urce în cap.
Ce vă dezamăgeşte în lumea de azi?
Lipsa de informaţie. Orice om are şansa să ştie totul despre Casa Regală şi despre Rege. Dacă ştii tot, nu poţi accepta modelele dubioase pe care vor unii să ni le impună.
Ce înseamnă fericirea pentru dumneavoastră?
Să trăieşti într-o relaţie armonioasă cu lumea.
La ce visaţi?
Visez la puţină linişte. Dar liniştea nu poate veni decât dacă noi ne-o facem. Hoţia se întâmplă de obicei pe furtună şi pe întuneric. Cred că ar bine să punem becuri ca să-i vedem pe cei care fură, care mint. Mai visez să plantez nişte stejari lângă râpa despre care vă povesteam, unde e o grădină lăsată în părăsire. Astfel, nepoţii mei se vor bucura în timp de aceşti stejari. Când băiatul meu cel mare s-a născut, tata mi-a zis: am pus o ghindă într-un ghiveci. Acum stejarul acela e cât o casă cu trei etaje. Dacă eu mă voi duce să pun acum 20 de stejari, peste două-trei generaţii, strănepoţii mei, dacă nu vor avea lemne, îşi vor tăia din grădina lor un stejar. Mi-aduc aminte cu nostalgie de Bucureşti, care, odinioară, era plin de grădini, care erau ocrotite şi iubite. Cu tristeţe mi-aduc aminte că în satul meu, la Şona, era plin de stejari măreţi. În 1950, primul lucru pe care l-au făcut colectiviştii a fost să-i taie. Visez la un loc în care oamenii să-şi poată vedea în linişte de visele lor.
