x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Cultură Arte Vizuale Nichita, prenumele care conţine aura de nobleţe

Nichita, prenumele care conţine aura de nobleţe

de Clara Margineanu    |    31 Mai 2010   •   00:00
Nichita, prenumele care conţine aura de nobleţe
Sursa foto: Ionel Cucu/

Protagonist expresiv şi personaj fermecător în timpul vieţii, îngerul blond, frumos ca un zeu nordic, poetul care a remodelat chipul poeziei româneşti în deceniul şase a devenit şi a rămas legendă.



Sunt mulţi cei care şi-l revendică sincer ca pe cel mai bun prieten, sunt mulţi fericiţi posesori ai poemelor dedicate pe şerveţele, pentru că avea puterea de a-şi ridica semenii la înălţimea spiritului său.

Spunea că poetul "nu are mulţi prieteni, în schimb are nenumăraţi". Opera şi biografia sa, înşurubate până la contopire, poartă un nume - Nichita Stănescu. Cel care a scris versul "mi-e atât de dor de dumneavoastră, de tine şi de tu", cel care spunea că "dumneata" este un "tu" alintat, a devenit "Nichita", prenumele apelativ care conţine reverenţa, respectul, aura de nobleţe.

S-a vorbit şi s-a scris imens despre Nichita, este pregnant în memoria colectivă, luminos şi puternic, este evocat, citat, adulat, prezent prin gesturile, cuvintele, necuvintele, stările sale de indicibilă graţie. Ştim că vorbea cu îngerul şi cu daimonul, dar şi cu copacul Gică: "N-am avut de treabă şi, întorcându-mă mai târziu acasă, l-am scărpinat cu unghiile pe coajă pe copacul Gică. Măgarul de copac numit Gică m-a luat în serios şi, brusc, vrând-nevrând, a început să facă parte din mine însumi".

Nichita era numismat, îşi dicta poeziile, avea cultul prieteniei. "Condamnarea la prietenie este la fel de dureroasă ca şi condamnarea la naştere." Credea că "poezia foloseşte cuvintele din disperare" şi că "un poet bun este cel care atrage la sine aprobarea majoritară a Subiectivităţilor".

În amintirile scrise ale domniei sale, povesteşte că Geo Bogza l-a ridicat cândva de ceafă, "cu macaraua braţului său", şi l-a dus să îi sărute mâna lui Tudor Arghezi. "Bâlbâind, m-am trezit sărutând o mână care-şi scrisese testamentul nu pentru sine, ci pentru poezie." "Penibil!", "Penibil!", "Ai ajuns să pupi mâna mărimilor, eşti un lingav!", au fost cuvintele cu care au aruncat în Nichita unii confraţi spectatori, atoatejudecători. Poetul s-a întors şi a zis: "E gura care a sărutat mâna lui Arghezi, cel care, fiind copil, l-a văzut cu ochii lui căprui pe Eminescu. Şi cam atât. Şi aceasta mi se pare nesfârşit de mult".

Nichita Stănescu a extins graniţele poeziei, a reinventat un limbaj poetic, a plăsmuit şi recunoscut limba poezească. "Ştiu de şapte ori limba română şi de şaptesprezece ori limba poezească." Ştia, de asemenea, despre cuvinte, că pot atrage realul. "Iată-te, cuvintele mele te întâmpină şi îţi dau un trup."

Apărut în 1982, "Noduri şi semne" este ultimul volum publicat în timpul vieţii lui Nichita Stănescu. Înălţări, transfigurări, transe, stări pasionale (născute din chinuri pe care doar Dumnezeu le poate înţelege), ipostaze ale eului sunt convertite în poeme intitulate "Nod" sau "Semn" şi numerotate fără ordine. Nod 26: "M-am însingurat/ pentru că am simţit că tu nu mă mai iubeşti,/ Lacrima mamei mele de gheaţă era,/ stăteam şi rânjeam şi o rugam să plângă,/ dar iarnă se făcuse în munţi./ m-am dat de mâncare lupilor,/ dar lupii erau friguroşi şi bolânzi./ Mâncaţi-mă! am strigat la ei, am strigat./ Noi nu, mi-au răspuns,/ noi nu mâncăm om îngheţat!". Semn 5: "Ca şi cum ai vedea munţii plângând,/ ca şi cum ai ceti în deşerturi un gând,/ ca şi cum ai fi mort şi totuşi alergând,/ ca şi cum ieri ar fi în curând,/ astfel stau palid şi trist, fumegând".

Nichita Hristea Stănescu s-a născut la 31 martie, 1933, la Ploieşti, fiu al lui Nicolae Stănescu, proprietar al unui atelier de croitorie, şi al Tatianei Ceraciukin, rusoaică stabilită în România încă din copilărie. În clasa I primară, Nichita a trăit "marea alienare", revelaţia că vorbeşte, alfabetul, O-I, OI.

Avea să scrie, la maturitate: "Se cuvine o pioasă şi perpetuă recunoştinţă pentru mântuitorii lui O şi lui I, învăţătorilor clasei I primare, pentru felul cum mânuiesc această revelaţie, această pozitivă alienare a copilului prin O şi prin I, tulburătoare rădăcină a celorlalte înţelesuri". Din cauza acestei întâmplări a rămas repetent, după cum povestea cu răsfăţ, în amintirile sale. A absolvit Liceul "I.L. Caragiale" din Ploieşti, unde deja devenise o mică vedetă, datorită farmecului său personal, exprimat şi prin faptul că desena caricaturi şi compunea versuri argotice.




Din 1952 până în 1957 a urmat cursurile de Limba şi Literatura Română la Universitatea Bucureşti. În timpul studenţiei, "Argoticele" sale, revizuite şi completate, făceau deliciul colegilor de facultate şi îi întreţineau lui Nichita popularitatea. În perioada aceea, Labiş era deja cunoscut. "Nu-l iubeam - eram topit de invide. Fusese îndrăgostit de femeia pe care eu o iubeam. El publica şi semnul tipărit al literei mi se părea miraculos şi de neatins.(...) Atâta vreme cât el a trăit, eu nu am publicat nici un vers. El a murit în decembrie, eu am debutat în martie. (Nichita Stănescu, "Amintiri din prezent").

După o experienţă matrimonială, trăită la 19 ani, cu Magdalena Petrescu, Nichita s-a logodit în ultimul an de facultate cu Doina Ciurea, cea despre care se spune că îi inspirase o mare pasiune lui Labiş. A trăit o intensă poveste de dragoste cu poeta Gabriela Melinescu. În 1982 s-a căsătorit cu inegalabila, fermecătoarea Dora, o prezenţă pe cât de pregnantă, pe atât de discretă.

A ars intens şi de aceea, poate, nu a putut trăi mai mult de 50 de ani. A fost laureat al Premiului Herder pentru literatură şi nominalizat la Premiul Nobel. Despre Nichita Stănescu este foarte greu să vorbeşti altfel decât cu cuvintele domniei sale. Câte vor fi rămas nespuse şi neştiute despre cel care a scris: "Tot ce nu înţelegeţi voi e rudă cu mine"... Ne-a lăsat moştenire autoportretul său, tot în cuvinte: "Eu nu sunt decât o pată de sânge care vorbeşte".

Cum am ajuns să-l iubesc pe Nichita...
Bună ziua, cititorule! Aici este scris omagiul unei tinere care, de mică, l-a descoperit pe Nichita Stănescu.
Acum trei ani, mi-a picat în mâini pentru prima oară un volum de poezii. Trebuie să fi fost la începutul unei ierni sau în orice caz o toamnă târzie. Ţin minte frigul crâncen din acea perioadă (care, desigur, nu-ţi dădea mare chef de şcoală). Probabil tocmai începeam clasa a VII-a, iar ca să mai omor din timpul plictisitor dintre ore am decis să fur o carte
din biblioteca mamei. Am găsit un volum micuţ şi elegant, cu o copertă cartonată albă, pe care stătea scris doar atât: Măreţia Frigului - Romanul unui sentiment. M-a atras la început titlul, pentru că la gândul frigului de afară nu mi se trezea nici un sentiment... de "măreţie". Aşa că mi s-a părut interesant, mai ales că până atunci nu citisem cu adevărat poezie. Mi-a plăcut. Enorm chiar.
Nu m-am dezlipit prea uşor de cărticica albă cu paginile galbene. În scurt timp, sub semnătura mamei din 1972 am scris, emoţionată, Alexandra 2007. Peste un an, au venit tezele unice. Aveam 14 ani. Neîmpliniţi... Mi s-a părut de-a dreptul enervant că aproape toată clasa, la partea de literatură, l-a ales pe Eminescu (era mai uşor, spuneau ei). M-am revoltat. Am ales să-mi scriu lucrarea de teză pe baza unei poezii de Nichita Stănescu. Poate pentru că era poetul pe care l-am "descoperit" de una singură sau poate pentru că în afara Măreţiei Frigului m-au mai impresionat, în timp, destule scrieri de-ale sale. Profesoara mea de Limba Română de atunci, doamna Marinela Ştefan, căreia îi port un respect enorm, nu m-a împiedicat. Mi-a spus doar, cu un zâmbet misterios, că am ales poezia cea mai grea... Ca de obicei, nu am ţinut cont de spusele nimănui. Dintre atâtea poezii, era doar o singură "Emoţie de toamnă". Şi atunci... "mă apropii de pietre şi tac,/ iau cuvintele şi le-nec în mare./ Şuier luna şi o răsar şi o prefac/ într-o dragoste mare".
Mare e dragostea mea pentru poezie acum, mai mare este însă pentru Nichita. Acum sunt la liceu. Între timp, am tot citit poeziile unor autori foarte diferiţi. Dar poeziile lui Nichita Stănescu vor rămâne mereu cu ceva mai speciale decât restul. Pentru că a fost primul citit? Nu neapărat, pentru că poeziile lui reuşesc să îmi readucă visarea,
calmul, oricum aş fi şi oriunde.
Nichita e, cu adevărat, un poet universal. Pentru Nichita, pentru oamenii care îl citesc şi îl simt încă, sper că am reuşit să arăt că poezia, ca parte din frumos, este pentru toate persoanele cu puţină omenie rămasă, pentru toţi şi punct.
Indiferent de vârstă.
Alexandra Revenco, cls. a X-a, Colegiul Naţional Bilingv George Coşbuc

×