O existenţă superioară de om şi creator

Viaţa lui Eminescu a fost privită cu lupa, a fost disecată, analizată, interpretată, exagerată, inventată. Posteritatea i-a contabilizat iubirile, a decis că doar fiind nebun putea fi genial, iar după moarte i-a cântărit creierul.

"S-a constatat, că bani, atâţia câţi i-ar fi trebuit, a avut, dar a fost risipitor; s-a constatat dimpotrivă, că a fost sărac şi umilit şi neînţeles de societate, deşi după moartea lui chiar şi cei care nu-l văzuseră susţineau că l-au văzut cu ochii. S-a constatat că a putut studia la Berlin. S-a constatat că nu a putut studia la Berlin. S-a constatat că poezia «Atât de fragedă» a scris-o pentru o femeie, dar a dăruit-o la trei; s-a constatat că era elegant. Că nu era elegant. S-a constatat că era beţiv. S-a constatat că nu era beţiv. În general, i s-a acreditat o viaţă de om ultrasensibil, trist şi, şi din punct de vedere al fericirii intime, de ratat." (Nichita Stănescu, "Amintiri din prezent", Editura Sport-Turism, 1985)

"Dragă Titi" sau "Eminul meu drag şi iubit" îl numea Veronica Micle, ea însăşi admirată sau osândită, funcţie de ochii privitorului. Unii au văzut în ea femeia-floare de zăpadă, rănită crud de încorsetarea căsniciei, poeta sortită unei iubiri tragice şi imposibile. Alţii au văzut în ea o fri-volă şi o nestatornică, indiferentă la dragostea poetului. "Nu numai că ne lipseşte orice element de judecată, dar niciodată faptele unei femei nu pot fi măsurate altfel decât prin logica mişcătoare a sensibilităţii sale, care însă mai întotdeauna ne scapă printre degete. Dacă cei care au trăit în preajma femeii exaltate sau hulite au putut avea impresiuni aşa de potrivnice, cu atât mai greu ne este nouă să judecăm o fiinţă şi o dragoste cu o fotografie înainte şi câteva scrisori banale." (G. Călinescu "Viaţa lui Mihai Eminescu", (B.P.T., Editura "Minerva", 1983).

Ca întotdeauna, cei fără de păcat ridică primii piatra. Tot G. Călinescu este cel care explica simplu şi concludent: "În aşa oglindă, aşa portret". Frumuseţea sau urâţenia este de cele mai multe ori după chipul şi asemănarea celui care priveşte. Doamna Catinca Slavici, în casa căreia a locuit o vreme Eminescu, oripilată şi înspăimântată de ciudăţeniile şi tulburările poetului, i-a scris în anul 1883 un bilet lui Titu Maiorescu. Şi-a pecetluit locul în istoria literară atunci când a scris cu mâna şi cu sufletul domniei sale, clar, exact, despovărat de orice eufemism, următorul text: "Stimate domnule Maiorescu, luaţi-mi-l de pe cap pe domnul Eminescu, căci a înnebunit de tot!".

În Piaţa Amzei există o placă de marmură, pe care scrie: "Aici a locuit marele nostru poet Mihai Eminescu, găzduit de prozatorul Ioan Slavici". El, domnul acestei ţări, Mihai Eminescu, a scris între multe altele, "Luceafărul", "Odă în metru antic", "Glossa", "Kamadeva", "Sărmanul Dionis", "Cezara"... Un contemporan al său a scris, între altele, o epigramă nefericită şi dureroasă: "Un X... pretins poet - acum/ S-a dus pe cel mai jalnic drum.../ L-aş plânge dacă-n balamuc/ destinul său n-ar fi mai bun,/ Căci până ieri a fost năuc/ Şi nu e azi decât nebun". Da, rândurile acestea i-au atras autorului indignarea şi dezaprobarea unanimă, dar, Dumnezeule, era el însuşi poet...! Unul dintre aceia care nu înţeleseseră că Eminescu mai avea un singur dor, în liniştea serii.

Eminescu a scris proză între 18 şi 28 de ani. Scrisă sub semnul romantismului, proza eminesciană a fost publicată parţial în timpul vieţii autorului. Tudor Vianu era de părere că poetul Eminescu l-a umbrit mult pe prozator. Cu toate acestea, în "Arta prozatorilor români" (Editura pentru literatură, 1966) scrie: "Proza lui Eminescu merită însă a fi citită pentru ea însăşi. Câteva dintre frumuseţile cele mai de seamă ale artei româneşti de-a povesti au căzut din condeiul poetului. Valori noi îşi află aici începutul drumului lor prin lume". Despre "Sărmanul Dionis" s-a spus că este un poem romantic în proză.

Personajul este torturat de o dorinţă nesăbuită, aceea de a pătrunde tainele lumii. Deschide o carte de astrologie, face un semn magic şi se trezeşte în alt secol. Dionis evadează din timpul său şi devine călugărul Dan din vremea lui Alexandru cel Bun. Descins în plin Ev Mediu, are impresia că doar a visat existenţa sa din viitor, cea a lui Dionis. Se simte trăsnit şi pierdut în nemărginire. Povestirea înlănţuie simboluri, viziuni cosmice, mistere. Cititorul rămâne nedumerit. Nu se dezleagă nici o enigmă, veridicitatea rămâne sub semnul întrebării şi al miracolului. Dan şi Dionis se înşurubează în personalitatea aceluiaşi personaj, filosof şi demiurg, denumit la un moment dat "un tânăr demon". Dragostea pentru Maria, "înger ce n-a cunoscut niciodată îndoiala", este singura certitudine a gânditorului.

Antinomia "înger-demon" există şi în povestea de dragoste numită "Cezara", cea care se îndrăgosteşte violent şi iraţional de frumosul ascet Ieronim. Contesa Cezara arde sub impulsul dorinţei de dragoste, tânărul călugăr Ieronim este deasupra acestor ispite şi de aceea îi respinge iubirea. "Făt-Frumos din lacrimă" a fost scris pe când Eminescu se afla la Viena. Poetul i-a dat mână liberă lui Iacob Negruzzi să pună la punct şi să şlefuiască manuscrisul. Făt-Frumos se întruchipează din lacrima unei icoane vechi şi este un model al perfecţiunii, hărăzit cu toate calităţile posibile în basme. El îşi îmbracă trupul împărătesc cu haine de păstor şi porneşte să se bată de unul singur cu oştirile împăratului care îl duşmănea pe tatăl său, se luptă cu adversari fabuloşi, restabilind în final echilibrul lumii.

"Eminescu, cu geniala lui alcătuire, a trăit o serie întreagă de stări pe care nu le putea folosi în poezie, sinteză de clipe supreme. Proza ni-l arată în ipostazele întregitoare şi explicative pentru personalitatea şi creaţia lui. (...) Iar peste tot, puritate, elevaţie, aspiraţie spre dragoste şi frumuseţe, încercare de refacere a sistemului de valori, adică tot ce justifică o existenţă superioară de om şi creator." (Zoe Dumitrescu Buşulenga, prefaţă, "Mihai Eminescu. Proză", Ed. Albatros, 1976)

Existenţa terestră a lui Mihai Eminescu a îndurat din partea posterităţii delaţiuni, rechizitorii, fantasmagorii, tot soiul de bârfe. Nu avea cum să fie înţeles, de aceea, probabil, a fost coborât la nivelul celui care îşi dădea cu părerea. Nichita Stănescu, poetul care îşi ridica interlocutorii la nivelul său spiritual, înfrumuseţându-i, a scris despre Eminescu: "Pe un pat al viziunilor îşi odihneşte poetul sentimentele. Ce dorea el? El dorea să fie iubit". Poate că acum, în timp ce i se reeditează şi i se citesc volumele, Eminescu visează că este iubit.