Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
• UN “ NEOTRADIŢIONALIST”
NONCONFORMIST
Situabil printre “neotradiţionalişti”, Ion Gheorghe a
reînviat în poezia “generaţiei ’60” cu o particulară forţă expresivă,
sentimentul legăturii intime cu universul ţărănesc, reabilitat în
dimensiunile sale mitic-arhaice.
Situabil printre “neotradiţionalişti”, Ion Gheorghe a reînviat în poezia “generaţiei ’60” cu o particulară forţă expresivă, sentimentul legăturii intime cu universul ţărănesc, reabilitat în dimensiunile sale mitic-arhaice. Nimic din idilismul liricii interbelice pe aceeaşi temă, nici din nostalgiile sale paseiste nu se regăseşte însă în discursul viguros, însufleţit de o imensă energie telurică, al urmaşului. Încă afectat de imixtiunile ideologice ale epocii (v. romanul în versuri Pâine şi sare, 1957, Căile pământului, 1960), scrisul său s-a impus treptat printr-o marcată notă polemică tocmai la adresa convenţiilor promovate de tematica rurală a mai vechii poezii, dar şi a celei “noi”, căreia îi opune o perspectivă dramatic-tensionată, ca exponent şi martor al răsturnărilor sociale în curs. Poet “angajat”, ca şi Labiş, el rămâne totuşi foarte exigent cu propriul ideal transformator, pus sub semnul unei etici superioare, neconcesive. După ce încercase, cu un succes relativ, să dea replici “tematismului” poetic realist-socialist, în Cariatida (1964), revigorează şi “reportajul liric” în “scrisorile esenţiale” din Nopţi cu lună pe Oceanul Atlantic (1966), pentru ca într-o carte de referinţă cum este Vine iarba (1968) să propună o tulburătoare viziune a mutaţiilor din lumea satului, supusă asediilor istoriei şi civilizaţiei în mişcare, smulsă violent din tiparele ei arhaice. Motivul tradiţionalist al “dezrădăcinării” cunoaşte, astfel, o remodelare originală: fondul mitic-ancestral se confruntă brutal cu noile realităţi urbane, vitalitatea primară dă replici energice agresiunilor existenţei, forţa germinativă a lumii elementare se manifestă ca expresie a unei vitalităţi rezistente. Pătrunsă de sentimentul Tradiţiei rămâne şi opera ulterioară, de la poemele epico-lirice din Cavalerul trac (1969) la Megalitice (1972) şi Noimele (1976), alte titluri de referinţă, ori compoziţiile ludic-livreşti, jucăuş-inventive din Zoosophia (1967) şi, mai ales, la “icoanele pe sticlă” din Mai mult ca plânsul (1970), operă de rafinată stilizare şi liberă interpretare a unor motive tradiţionale. În simetrie cu Vine iarba, trebuie reţinute Elegiile politice din 1980, în timp ce ampla şi stufoasa arheologie mitico-lingvistică Dacia Feniks (1978), ca şi Cenuşile (1980) sau Zamolksiile (1988) reiau tematica geto-dacă, în ofrande lirice de inegală expresivitate. Poezia cimiliturilor şi a magiei verbale folclorice e valorificată în cărţi precum Joaca jocului ori Şi mai joaca jocului (1984-1985).
CV
Ion Gheorghe (n. 1935, com. Florica, jud. Buzău). Studii pedagogice la Buzău, Şcoala de Literatură din Bucureşti(1952-1954) şi Facultatea de Filologie a Universităţii bucureştene. Redactor din 1963 la Luceafărul, funcţionar la Ministerul Culturii (din 1992), ataşat cultural la Ambasada României din Beijing (1994-1996). Cărţi reprezentative: Nopţi cu lună pe Oceanul Atlantic (1966); Zoosophia (1967); Vine iarba (1968); Cavalerul trac (1969); Mai mult ca plânsul (1970); Megalitice (1972); Cenuşile (1980); Elegii politice (1980, 2002); Scripturile (1983; Condica în versuri (1987); Zamolksiile (1988). Eseuri – Cultul Zburătorului (1974).
“Azi-noapte am vorbit cu Sfinxul Egiptului –/ singurul care nu se teme de iarbă,/ dar atunci când am vrut să-l aduc înspre mâl,/ unde iarba vine-ncontinuu pe lume,/ a sărit să mă muşte de mâini şi de gură.// Marea şedere a lui, veşnicia de viaţă,/ se vădea mulţumită nisipului ars;/ piramidele însele, ţinute de pază,/ vin şi se duc fără seamăn în veacuri/ fiindcă iarba n-a ajuns pân’la ele.// N-a ajuns încă la ele de tot/ dar Sfinxul se roteşte după soare bănuitor/ presimte sub inima sa de granit/ cum vine, cum stăruie, cum se-ndârjeşte,/ cum îl ameninţă iarba încet,/ măcinându-l cu sămânţa zvârlită în el/ împinsă de vânt şi de soarele însuşi/ ca norii de grindină – iarba de mâine.// Împotriviţi-vă ierbii, rugaţi-vă ierbii, nu vă lăsaţi ierbii!”
(Vine iarba, 1968)
Rubrică realizată cu sprijinul Uniunii Scriitorilor din România
