Să ne cunoaştem scriitorii - Ion Mureşan

O propoziţie emblematică, mult citată în legătură cu poezia "generaţiei ’80" – "Nu am decât o singură prejudecată: realitatea" – îi aparţine poetului Ion Mureşan. Autor, până acum, a doar două volume de versuri, "Cartea de iarnă" (1981) şi "Poemul care nu poate fi înţeles" (1993), poetul clujean s-a impus totuşi în prim-planul literaturii actuale tocmai prin energia neobişnuită, împinsă la tensiuni extreme, cu care se apropie de "concretul" existenţial.

O propoziţie emblematică, mult citată în legătură cu poezia "generaţiei ’80" – "Nu am decât o singură prejudecată: realitatea" – îi aparţine poetului Ion Mureşan. Autor, până acum, a doar două volume de versuri, "Cartea de iarnă" (1981) şi "Poemul care nu poate fi înţeles" (1993), poetul clujean s-a impus totuşi în prim-planul literaturii actuale tocmai prin energia neobişnuită, împinsă la tensiuni extreme, cu care se apropie de "concretul" existenţial. Numai că acest "realism", ilustrat de un simţ acut al materiei trecute în pasta şi culoarea verbală, e intensificat de o imaginaţie încordată şi ea paroxistic, până la halucinaţia coşmarescă, ce deformează grotesc liniile obiectelor, sporeşte cu stridenţe calculate culorile, asociază adesea şocant elementele ce compun imaginea. Situat de critică în tradiţia unui Arthur Rimbaud, revoltatul care vorbea despre dereglarea tuturor simţurilor (şi sensurilor) Ion Mureşan sfidează percepţia comună a lumii şi a poeziei, "ordinea" şi "unitatea viziunilor", "politeţea" comportamentului şi "gramatica" versului, adică tot ce ţine de cuminţenia conformistă a vieţii şi scrisului. Pentru el, "cuvântul se înalţă ca şarpele din ou şi se repede la lucrul denumit/ şi-l umple de bube şi semnificaţii", "numele se izbeşte deasupra lucrului pe care îl denumeşte", propoziţiile apar ca "smârcuri întunecate în capul omului", iar în faţa "crezului poetic" subiectul liric se vede stând "ca în faţa unei femei fără piele". Poza "nebuniei" ("eu voi pleca cu nebunii pe malurile râului") dă un aer de teatralitate discursului, de punere în scenă ironică şi sarcastică a evenimentului, nu fără momente de stilizare a atitudinilor, contrariate imediat de accentele deformatoare: "Odihnesc dimineaţa în jilţul de argint",dar şi "uşa aurie prin care bivolul singuratic iese pe străzi" ori omul care "intră şchiopătând pe porţile culturii"…

"Poemul care nu poate fi înţeles" continuă, aprofundându-le, aceste date ale poeziei lui Ion Mureşan. Încă o dată "Peste gramatică trece o vedenie/ Şi încâlceşte părţile de vorbire", masca "nebunului" şi a "idiotului" revin într-un univers-ospiciu, cu valori dereglate. Viziunea infernală asupra lumii şi aspiraţia angelică stau alături, imaginând o faună primară şi o vegetaţie proliferând haotic, "lipsit de bucurie, zeul trece cu securea pe umăr prin cărţi,/ Cu securea plină de sânge", "îngerul vorbeşte în mine cu o voce de pasăre şi de broască"... Trimiterea la pictura expresionistă, cu strămoşi în Hyeronimus Bosch sau Grünewald, este astfel deplin justificată.

Promisă de mult şi aproape încheiată, o a treia carte de versuri va consolida, fără îndoială, poziţia eminentă a acestui poet exigent cu sine, la care "boema" nonconformist-ludică, rafinat înscenată, nu e decât masca unor trăiri de intens dramatism în confruntarea cu lumea tulburată din jur.

• Ion Pop

Ion Mureşan s-a născut la 9 ianuarie 1955, în comuna Vultureni, judeţul Cluj. Studii liceale şi academice (Facultatea de Istorie-Filosfie) la Cluj. Redactor, ca student, la revistele Napoca universitară şi Echinox (1979-1980), profesor la Chiuieşti-Cluj (1981-1988), redactor la Tribuna (din 1988). În prezent, conduce revista Verso. A publicat: "Carte de iarnă" (1981), "Poemul care nu poate fi înţeles" (1993), Eseuri în vol. "Cartea pierdută: o poetică a urmei" (1998).

"Văd lumini printre aburii mâinilor: a venit vremea să strig şi eu/ pe sub burţile simbolurilor./ La fel cum în copilărie mama mi-a făcut o ureche din cârpe,/ m-a mângâiat şi mi-a zis:/ – Ia-o şi strigă în ea până o faci ferfeniţe!/ Iată, mă întorc la casa mea şi aud sub fereastră chicotind proorocii,/ scurt şi subţire ca domnişoarele./ Pândesc şi chicotesc./ La masa mea de lucru şade nebunia. Îşi ridică ochii galbeni dintre poemele mele:/ – Nu vă supăraţi, stau şi eu la masa dumneavoastră,/ consum ce consum şi plec!/ Zâmbeşte melancolic. Zgârie scaunul cu unghia./.../ Acum vreau să strig în gura cuiva, fie şi în gura surdului mut."
"Izgonirea din poezie"