Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Deşi insensibil la tentaţiile comentariului de actualitate, Ştefan Cazimir este un nemaipomenit critic literar. Răsfoindu-i cărţile, afirmaţia aceasta pare de-a dreptul paradoxală, căci numai arareori interesul lui Cazimir trece de pragul, perfect etanş istoric, al începutului de secol XX.
Aleg ca prim exemplu una dintre cele mai importante (dar, vai, aproape ignorate) observaţii ale sale. Cine a bănuit vreodată că faimosul Caion, cel care aruncase blamul plagiatului pe umerii lui Caragiale, împrumutase el însuşi tacit un poem al lui Baudelaire? Primind la redacţie făcătura cu pricina, marele comediograf o face, esteticeşte, praf şi pulbere, fără să bage însă de seamă că respectiva compunere ascundea ceva mai grav decât lipsa talentului.
E rost, iată, de o reevaluare destul de drastică. Nu a scriitorului, dar, în tot cazul, a cititorului omonim. Iar verdictul cade necruţător. Aşa cum cade, într-un al doilea exemplu selectat la întâmplare, şi asupra tuturor celor care, deopotrivă de familiarizaţi cu două texte canonice (mă gândesc la causticul studiu al lui Maiorescu, O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867, şi la capodopera aceluiaşi Caragiale, O noapte furtunoasă), nu au băgat de seamă, cel puţin în treacăt, că memorabila sintagmă lansată de Rică Venturiano descindea, cu acte în regulă, dintr-un poem al uitatului, azi, C.D. Aricescu. Îl reproduc, fără să mai subliniez ce e de subliniat: "- A, tu eşti, Costică? Eu, angelul meu,/ şi aştept d-aseară sub balconul tău./ - Frumoasă purtare! Bine şade, zău!/ Să şezi toată noaptea sub balconul meu!/ - Ci ia lasă gluma, dă-te iute jos/ şi dă-mi o guriţă, angel radios!". Vina pentru o asemenea cecitate nu mai aparţine, de data aceasta, unui cititor accidental, ci unei întregi tradiţii exegetice de până la 1984, dată la care, cu maximă discreţie, Ştefan Cazimir subliniază coincidenţa.
Pledoaria acuzării nu e atât formulată aspru, cât insinuată cu un haz colosal. Judecăţile de valoare vizează nu cărţile ca atare, căci acestea sunt, ca obiecte de hârtie, pasibile de tratamente amnezice, ci treptele variabile ale înţelegerii lor în timp. Salvatoarea posteritate nu e, în definitiv, nici netedă, nici completă. Ea rezultă dintr-o sumă succesivă de trunchieri interpretative mai mult sau mai puţin fidele tiparului originar. Într-un sistem inefabil, pe gustul lui Călinescu, Ştefan Cazimir ar trece drept cel mai important cronicar literar al lecturilor. Iar gustul lui Călinescu rămâne, orice s-ar zice, inatacabil. (Cosmin CIOTLOŞ)
CV
Ştefan Cazimir (pe numele real Casimir Strul) s-a născut la Iaşi la 10 noiembrie 1932. După absolvirea strălucită a studiilor universitare devine profesor la Facultatea de Litere din Bucureşti. Dintre cărţile sale o atenţie specială se cuvine acordată excelentelor studii dedicate operei lui Caragiale (Caragiale - universul comic, Nu numai Caragiale, I.L. Caragiale faţă cu kitschul) şi remarcabilelor eseuri pe teme mentalitare (Pygmanolion, Alfabetul de tranziţie). Ca încununare a ludismului congenital, îşi publică, sub titlul Ştefan Cazimir, o savuroasă autobiografie."Cele 26 de echivalente ale silabei (moft - n.n.) dau senzaţia netedă că, asemenea barocului în zilele noastre, termenul a rupt digurile semantice, golindu-le implicit de înţeles. Dificultatea provine aici din rămânerea în urmă a teoreticianului Caragiale faţă de demiurgul cu aceeaşi identitate. Demiurgul a dat nume unei realităţi şi, ipso facto, a creat-o. A introdus magnetul în pilitura de fier, iar aceasta s-a ordonat instantaneu potrivit anumitor linii de forţă. Ca să dea însă «moftului» nu doar o realitate, ci şi o definiţie adecvată, Caragiale ar fi trebuit să se transforme în exegetul propriei opere. Din unghiul nostru de vedere, al cititorilor dornici de claritate, cât timp ne vom strădui să-i pătrundem esenţa, confruntând laborios citatele, termenul va rămâne confuz."
(I.L. Caragiale faţă cu kitschul)
Rubrică realizată cu sprijinul Uniunii Scriitorilor din România
