vÎn repertoriul Teatrului Naţional din Bucureşti a intrat, la acest început de stagiune, spectacolul „Spitalul special", montat de Ştefan Iordănescu, pe textul dramaturgului Iosif Naghiu, câştigător, în 1993, al Concursului UNITER „Piesa anului".
Dramaturgul Iosif Naghiu (1932-2003) spunea despre piesa „Spitalul special", pe care a construit-o „pe mai multe paliere, glisând de la tonul realist la grotescul de factură absurdă", că este o tragicomedie a lumii „ca un spital în care impostorii se erijează în vindecători, iar adevărul este manipulat prin maşinaţiuni teroriste, oculte". Aşadar, textul a fost scris la nici trei ani de la evenimentele din decembrie 1989. Sunt mai multe personaje: doi răniţi internaţi în acelaşi salon, 22, al Spitalului Special; doctori, asistente etc. Autorul spunea că în piesa sa eroul principal - revoluţionarul rănit - apare ca un comentator ironic al propriului eşec (după fiecare confruntare fizică sau de idei îşi pierde câte un dinte), iar directorul spitalului ca un obsedat al împăcării fără condiţii dintre cei ce au făcut revoluţia şi cei ce au încercat să-i reprime" (citat din caietul de sală).
La 20 de ani de la acele evenimente, regizorul Ştefan Iordănescu a construit pe scena Sălii Atelier un „univers postmodernist". Creatorul a introdus secvenţe din documentarele care au punctat evenimente greu de uitat din 1990 încoace. Viaţa străzii şi viaţa din interior sunt arătate pe două planuri. Pornind de la realism, accentuând postmodernismul, apar situaţii absurde. Ştefan Iordănescu scrie, ca spectatorul să înţeleagă mai bine ideea montării sale, în acelaşi caiet de sală: „Fragmente, începuturi de scene lente care se aglomerează spre sfârşitul lor într-un montaj eliptic. Energie condensată în situaţii scenice şi relaţionale, generate de realitatea de afară, care porneşte de la un neorealism crud şi minimalist, eşuând în grotesc şi fantastic". Sincer, e greu de înţeles. Oare „visul românesc" a fost curmat de „omul revoluţiei prăbuşite"?