Un "sentiment fantastic, pur românesc"

Plurivalent, personalitate de tip renascentist, eseist, prozator, profesor universitar, Mircea Eliade (1907-1986) a avut un succes răsunător şi a făcut carieră internaţională, ca istoric al religiilor şi filozof al culturii. Sunt oameni care nu i-au iertat lui Eliade, de-a lungul timpului, opţiunile politice din anii '30. La un moment dat, denigratorii săi l-au acuzat de misticism şi chiar de fascism.

Criticul şi istoricul literar Alex Ştefănescu explică în celebra sa Istorie: "Au folosit ca pretext câteva articole de tinereţe în care Mircea Eliade susţinuse, cu un entuziasm naiv, unele idei legionare, complet abandonate în publicistica lui ulterioară".

Cert este că în anii '30 credea în existenţa unui ,,sentiment fantastic pur românesc". Cine ştie, ar putea fi şi aceasta o formă de expresie a frumuseţii patriotismului său, alături de faptul că scriitorul, şi după decenii de exil, şi-a scris "Memoriile" şi "Jurnalul" în limba română şi a continuat să transfigureze literar spaţiul bucureştean în "geografie sacră". Spaţiul sacru este în concepţia lui Eliade centrul universului.

"Sunt unul dintre puţinii bucureşteni care-şi cunosc şi îşi iubesc oraşul. Plecam aproape de apusul soarelui, căutând străzi încă nestrăbătute de noi, oprindu-ne mult în faţa unor case, descoperind mahalalele noi, cartiere crescute peste noapte, regăsind colţuri preferate, mici grădini uitate de Dumnezeu sau alei singuratice, cu trandafiri agăţători şi zorele." ("Nuntă în cer", Ed. Garamond)

Bucureştiul lui Mircea Eliade este sacru, încărcat de simboluri, este un oraş care adăposteşte mistere şi frumuseţi indicibile. Spaţiul bucureştean este pentru Eliade saturat de taine şi încărcat de mituri. Acad. Eugen Simion sintetizează: ,,Eliade sacralizează lumea lui Mitică, oraşul toropit de căldură e un vast labirint de semne (...)". (postfaţă Mircea Eliade, Proză fantastică, Ed. Fundaţiei Culturale Române)

Oraşul acesta devine pentru o parte a prozelor sale fantastice decor pentru existenţa înţeleasă ca spectacol. Esenţa acestui mod de a vedea lumea este transcrisă în replica unui personaj din "Uniforme de general": "A nu îţi fi frică de nimic, de nimic înseamnă a privi tot ce se petrece în lume ca spectacol. Asta înseamnă că putem interveni oricând prin imaginaţie şi putem modifica spectacolul aşa cum vrem noi".

În prozele sale mitice, Eliade spiritualizează întâmplările, conferă semnificaţii şi vibraţii magice. Iubirile sunt de dincolo de timp, obsesiile sunt încrustate în fantasme. Toate acestea sunt încorporate unor spaţii luxuriante, cunoscute doar de autor, imaginare, dar care, prin forţa cuvântului, induc aparenţa recognoscibilului. Bucureştiul, glorificat liric, este un loc real, aflat pe harta lumii, pe care Eliade îl renaşte spaţiu iniţiatic.

Probabil că Eliade nici nu şi-a pus problema să fie credibil, ci doar să stârnească, să emoţioneze, să răvăşească.
La rândul său, autorul a fost provocat de ceea ce este dincolo, nevăzut, nepalpabil, dar consubstanţial fiinţei umane.

LITERATURA ŞI VIAŢA AU CĂZUT DIN CER
"Nuntă în cer" este unul dintre cele mai frumoase romane de dragoste scrise în perioada interbelică, mai precis în vara anului 1938, în timp ce Mircea Eliade era întemniţat în lagărul de la Miercurea-Ciuc. Eroii lui Eliade sunt îndrăgostiţii de la început de lume, profunzi şi indestructibili, îşi trăiesc până la ultima consecinţă experienţele iubirii-limită.

Descătuşaţi în eros, uniţi deplin în spirit, cuplurile sunt predestinate, protagoniştii sunt născuţi pentru a se regăsi. "Noi nu suntem din lumea asta, nu ne putem împotrivi destinului care ne-a ales unul altuia pentru o astfel de nuntă."

IUBIREA, ARMONIA DIVINĂ
Doi bărbaţi, scriitorul Mavrodin şi inginerul Hasnaş, îşi spun unul celuilalt, într-o noapte, povestea marii iubiri. Finalul este acelaşi, fiecare rămâne fără Ileana, respectiv Lena, ipostaze ale femeii iubite, întruchiparea perfecţiunii, pe care o întâlneşti o singură dată în viaţă. Oricine trăieşte o asemenea poveste rămâne, după consumarea ei, foarte singur, mutilat de absenţă, cu mâna întinsă către trecut...

Totul se petrece în Bucureştiul de odinioară, unde Mavrodin, scriitor cunoscut, o cunoaşte pe Ileana. Iubirea dintre ei creşte, se amplifică, e o întâlnire ce îi fusese prevestită Ilenei cu ani în urmă, o întâlnire mitică pe care o aşteptase precum Euridice pe Orfeu. "Trupurile noastre s-au recunoscut ca după o lungă, blestemată despărţire." Mavrodin a iubit-o adânc şi înalt, cum foarte rar este cineva capabil.
A iubit în ea şi copilul nefericit ale cărui amintiri îi mutilaseră acestuia fiinţa.

"Familia ei se risipise demult. Cele câteva rude care supravieţuiau în oraşe de provincie o uitaseră. Aş fi vrut să o mângâi cu toată tristeţea de care eram în stare, ca să îi cer iertare pentru toată tristeţea copilăriei ei, pentru pustiul acela rece, în care i-au rămas înfipte atâtea rădăcini ale melancoliei. (...) Nădăjduiam că aş putea pătrunde în întunericul acela, încălzindu-l. Dar Ileana a refuzat cu îndârjire să revadă locurile copilăriei..."




Şi, totuşi, chiar şi o asemenea iubire are partea ei profană, cea mai dureroasă, cea legată de pământ. Ea, o femeie chinuită de amintirile copilăriei, schingiuită afectiv, îşi doreşte vindecarea prin iubire. Marea dragoste i-a fost dăruită, dar ea, Ileana, nu se poate vindeca total decât dăruind viaţă unui copil. El crede însă că acceptând îşi neagă condiţia de creator.

"Destinul nostru nu se întâmplă aici pe pământ. Noi ne-am cunoscut numai în dragoste. Dragostea e Raiul nostru, dragostea fără fruct." Ileana dispare într-o zi fără urmă, iar Mavrodin scrie romanul "Nuntă în cer" cu speranţa că ea, vreodtă, citind, se va întoarce. Dar literatura nu seamănă întotdeauna cu viaţa. Cele două s-au luat la trântă şi au căzut din Cer.

În cea de-a doua confesiune, Barbu Hasnaş crede sincer că a găsit în iubirea lui cu Lena absolutul, armonia divină. Deşi sunt văzuţi din afară drept cuplul perfect, după trei ani de beatitudine dezastrul îşi face treaba: "Îmi dădeam şi eu seama uneori că am fi putut trăi cu adevărat fericiţi, că totul ne pregătise pentru asta, dar se întâmpla ceva, dincolo de noi şi de dragostea noastră, care ne făcea să suferim şi să căutăm suferinţă..."; de data aceasta Hasnaş este cel care îşi doreşte un copil, Lena refuză şi în cele din urmă elixirul dragostei se topeşte în otrava unui divorţ.

"Cine nu ştie de altfel că în dragoste nici o certitudine nu e definitivă, că lucrul acela elementar ş sentimentul că eşti iubit ş trebuie necontenit verificat, căci o singură îndoială, o singură greşeală surpă totul în nebunie şi dezgust?", se întrebă inutil unul dintre protagoniştii care a avut şansa tristă de a fi întâlnit marea iubire... Doar pentru a o pierde şi a-şi târî viaţa, infirm, mai departe, visând până la ultima răsuflare Nuntă în Cer.

MISTERUL E PRETUTINDENI
Eliade celebrează viaţa ca spectacol, proiectează scene, roluri, replici, costume. Întâmplările se construiesc în fantastic, semnificaţie, simbol. în "Uniforme de general" primul impact este cinematografic, vizual: în podul unei case vechi, noaptea, în beznă, doi băieţi caută într-un cufăr două uniforme de general, păstrate cu pietate de o văduvă de război, pentru a fi purtate, costum, într-o piesă de teatru.

Aceştia sunt Ieronim Thanase, actor, fost copil-minune, şi Vladimir, elev, entomolog amator. Acesta este un tablou decupat în rama unui pod istovit de lăzi, cufere, vechituri şi amintiri. În celălalt tablou, îl regăsim pe Ieronim, violonist celebru, chinuit de imaginea unei logodnice pierdute, speriată şi gonită de o istorie ciudată. Alături de el este Maria Daria, artistă de valoare, admiratoare scuturată de patimi a violoncelistului.

Scenele se întrepătrund, cei patru se întâlnesc, dar forţa, fascinaţia povestirii rezidă în evocarea trecutului. Aflăm istoria generălesei, deţinătoare de taine, aflăm povestea care a speriat-o pe "logodnica străină" (un saltimbac descoperă că fusese născut să distreze zeii, iar el e doar un jongleur care amuză oamenii la bâlci, trădându-şi astfel vocaţia), dezvăluiri gradate, ce îşi conţin semnificaţia. Cei care povestesc interpretează şi probabil amplifică sau mistifică.

Preluând modelul teatrului antic, este prezent Corul, care rezumă şi prevesteşte traseul protagoniştilor. "Orice se întâmplă în jurul nostru ar putea camufla un mister, aşadar, o revelaţie decisivă, un adevăr cutremurător", spune Ieronim. Este vorba, de fapt, despre mântuirea şi iniţierea prin fantezie, prin gest, prin spectacol.

"LA UMBRA UNUI CRIN, ÎN PARADIS"
"O să mă împac cu el, la umbra unui crin, în Paradis." Această propoziţie splendidă şi memorabilă o poate spune oricine crede că în viaţa aceasta nu poate ierta. Nu vorbim despre cei care spun "nu voi ierta nici pe lumea cealaltă", pentru că aceia sunt pierduţi într-o cumplită suferinţă, iar noi ceilalţi trebuie să îi mulţumim lui Dumnezeu că nu a îngăduit să le fim asemenea.

Povestirea "La umbra unui crin" ne mai livrează o idee memorabilă: "Lumea întreagă trăieşte în exil, dar asta nu o ştiu decât câţiva...".

O altă scenă, la Paris, încorporează şase personaje în căutarea unei semnificaţii. "Erau buni prieteni şi se certaseră dintr-o prostie. Dar, până la urmă, s-au împăcat. Hotărâseră chiar să facă un chef, numai ei doi, la cârciuma lor favorită, îndată ce se va încheia războiul. Dar n-au mai apucat."

Eliade ne spune că adesea trecem netulburaţi printre mituri şi simboluri, captivi unui labirint de semne. "Dacă ne asumăm viaţa ca spectacol, e foarte important să nu ratăm finalul. Şi dacă altfel nu se poate, atunci să dăm lovitura. Până atunci, ne rămâne să visăm cât de înalţi pot fi crinii în Paradis..."