De la procesele lui Flaubert și Baudelaire la prințul din Albă ca Zăpada

Lumea contemporană este mereu uimitoare, prin schimbarea de mentalitate care a condus la interpretări neașteptate ale unor lucruri care până acum ni se puteau părea banale. Recent, un spectacol pentru copii a fost la un pas de a fi anulat la Disneyland, pentru că Albă ca Zăpada, care doarme, nu își poate da consimțământul pentru sărut. Situația amintește de celebrele procese ale literaturii universale, întorcându-ne, practic, la jumătatea secolului XIX. Dacă în ultimul secol ni se păreau hilare procesele lui Baudelaire și Flaubert, astăzi asistăm la o situație mai tragică: acuzatul nici măcar nu se mai poate apăra în instanța de judecată. 

Prințul din Albă ca Zăpada a devenit subiect de dispută, după ce un ziar din San Francisco a catalogat, în luna aprilie, spectacolul pentru copii pregătit de Disneyland din California ca „demodat” şi sărutul ca fiind „fără consimțământ”. Spectacolul a scăpat cu greu de anulare, dar subiectul ar putea fi reluat oricând, după ce scandalul a devenit internațional. Totuși, la o analiză mai atentă a situației, se poate constata că sărutul este, de fapt, un act medical, pentru că Albă ca Zăpada „învie” în urma resuscitării, ceea ce înseamnă că interpretarea inițială a fost eronată, iar prințul era doar un salvator voluntar. Pentru resuscitare nu este nevoie de consimțământul victimei, astfel încât, ajuns în instanța de judecată, prințul ar putea fi achitat, cu aceste dovezi și, eventual, o expertiză medico-legală. Dincolo de spiritul de glumă, trebuie să înțelegem că situația actuală este mult mai gravă decât cea de acum aproape două secole, pentru că astăzi nu li se mai dă autorilor, operelor contestate sau personajelor controversate – chiar și din desene animate – dreptul la apărare. În urma unor acuzații, orice operă celebră poate să dispară, fără a mai avea măcar șansa pe care au avut-o scriitorii decadentiști din secolul al XIX-lea. 

Ultraj la morala publică şi bunele moravuri

În anul 1857, doi mari scriitori ai sfârșitului Romantismului, Gustave Flaubert și Charles Baudelaire, au fost acuzați pentru operele lor literare și au ajuns la tribunal. Decadentismul „fin de siecle” a determinat Ministerul Public Imperial Francez să reacționeze. Noua abordare din literatură era ceva atât de nemaivăzut, încât autorităților li s-a părut o încălcare a legilor statului, astfel încât a fost demarată o campanie împotriva mai multor scriitori acuzaţi de „ultraj la morala publică şi bunele moravuri”. Primul vizat a fost Gustave Flaubert, în luna februarie, pentru romanul celebru astăzi, „Madame Bovary”. Au fost acuzate unele pasaje din roman, pentru descrierea unor momente care preced seducerea tinerei femei de către prietenul ei, Rudolf Boulange. Acuzațiile au fost și pentru apologia adulterului - „mediocritatea vieții casnice o împingea spre fantezii costisitoare, duioșia conjugală, spre fantezii adultere”; gândurile femeii din timpul spovedaniei - cu acuzația de blasfemie; și descrierile unor scene și vicii. Din fericire, instanța de judecată a pronunțat hotărârea de achitare, iar romanul și autorul lui și-au câștigat imediat celebritatea. I-a urmat Charles Baudelaire, acuzat pentru „Florile răului”. La vremea aceea, ziarul „Figaro” scria despre poemele lui Baudelaire cam în același stil în care actualii jurnaliști din California au comentat încălcările bunelor moravuri în „Albă ca Zăpada”: „Sărace, dezolante, lipsite de idei, versuri scrofuloase, greţoase, glaciale, carnale şi de abator”. Un prim editor a refuzat să-i publice cartea lui Baudelaire, iar prima apariție editorială a fost la editura Alençon, în iunie 1857. Poulet-Malassis, cronicarul de la „Figaro”, a scris o cronică devastatoare: „Există momente în care te îndoieşti de starea mentală a domnului Baudelaire. Are printre alte lucruri de care nu te îndoieşti. Cel mai mult sunt repetiţii monotone şi premeditate ale aceloraşi cuvinte, aceloraşi gânduri, murdăriile se învecinează cu abjecţiile, respingătorul se aliază cu infectul. (...) Niciodată nu ai să asişti la o asemenea paradă de demoni, de fetuşi, de draci, de pisici şi de paraziţi. Această carte este un spital deschis tuturor demenţilor spiritului, tuturor putreziciunilor inimii”. Tot atunci, ministrul de Interne a solicitat procurorului general să întreprindă o acţiune împotriva „Florilor răului”, în special a poemelor „Abel şi Cain”, „Litaniile lui Satan”, „Vinul asasinului”, „Femei blestemate” şi „Metamorfozele Vampirului”. 

Citește pe Antena3.ro

O tânără care a făcut un test ADN ca să afle care este istoria familiei sale a făcut o descoperire șocantă despre bunica ei

Amendați pentru expresii obscene sau imorale

La 17 iulie 1857, în urma ordinului unui judecător parizian de instrucţie, exemplarele nevândute aflate la editura Alençon au fost confiscate, apoi Baudelaire a fost interogat, timp de trei ore, de către judecător. Pe 20 august 1857 a început procesul lui Baudelaire, în faţa celei de a şasea Camere corecţionale a Curţii de Apel din Paris, în prezenţa unui public numeros. Din pledoariile procesului nu au mai rămas decât rechizitoriul, pledoaria şi verdictul. Procurorul i-a invitat pe juraţi să se pronunţe împotriva acestei „maladii primejdioase la adresa moralei”. Din fericire, s-a constatat că judecătorul nu avea dreptul să se pronunțe, nefiind critic literar, iar o condamnare ar fi absolut de nejustificată. Cu toate acestea, deși a fost achitat pentru delictul de atingere la morala religioasă, a fost culpabil pentru atingere la morala publică şi condamnat cu o amendă de 300 de franci. Editorul şi tipograful au fost și ei amendați cu 100 de franci, iar cele şase poeme pe care procurorul le-a considerat indecente au fost interzise pentru „pasajele sau expresiile obscene sau imorale”.

De la Charles Baudelaire pleacă, practic, toate principiile corectitudinii politice de astăzi. Ajunsă în punctul culminant, corectitudinea politică l-ar putea elimina și pe Baudelaire.