In memoriam! Dumitru Radu Popescu (1935–2023)

D.R. Popescu, umanitate şi erudiţie

Odată cu plecarea dintre noi a lui D.R.Popescu se stinge o conştiinţă a epocii, unul dintre cei mai străluciţi intelectuali. Literatura lui era iubire. Şi acum chiar, nu pot să nu fac o reverenţă în faţa valorii operei sale.

Am avut marea şansă să lucrez mulţi ani alături de domnia sa la revista CONTEMPORANUL şi tot atunci să îi văd nenumăratele spectacole atât cele de la Craiova sub bagheta lui Silviu Purcărete, cât şi la Cluj, în regia lui Vlad Mugur, la Târgu Mureș în regia semnată de Miclos Tompa, precum şi la Bucureşti, în regia lui Iani Cojar. A scris foarte mult, a fost generos cu talentele, bucuros să îi ajute pe tineri și pe cei care aveau nevoie de ajutor, întânzindu-le o mână.

Ocupându-mă timp îndelungat şi de rubrica de medicină, venea adesea să mă roage sa ajutăm un prieten sau un scriitor să ajungă la câte o somitate a medicinii. Era un spirit de o mare umanitate şi sensibilitate. În redacţie era întodeauna de o politeţe extremă, însă nu inabordabil graţie zâmbetului său.

De asemenea, îmi amintesc de numeroasele momente din colocviile din ţară, în care erau invitaţi Cristian Ţopescu, Adrian Păunescu, Laurenţiu Ulici, Matei Vişniec, Călin Căliman...

D.R.-ul, cum i se spunea, a adus un nou tip de analiză conflictuală în romanele sale, precum şi în dramaturgie. Aș fi vrut să îl întreb dacă spectacolele de astăzi dimitizează aproape totul, de ce teatrul şi literatura nu mai sunt atât de atente la problemele naţionale? O altă întrebare ar fi fost: dacă arta mai poate salva lumea? Sau dacă arta se mai poate salva pe sine?

Drum lin printre constelaţii, Leule albastru!

Magdalena Popa Buluc

In memoriam! Dumitru Radu Popescu (1935–2023)

O veste tristă ne-a marcat începutul de AN 2023, o personalitate a elitei intelectuale din România a trecut în veșnicie. 

Academicianul Dumitru Radu Popescu – scriitorul, dramaturgul, scenaristul, criticul literar și directorul general al Editurii Academiei Române (din 2006) – a plecat dintre noi. O grea pierdere! 

Un fotoliu din loja stângă a Aulei Magna a Academiei Române a rămas gol. Privind într-acolo, ca într-o oglindă, forțez memoria și-l regăsesc pe Magistru în luările de poziție, spre cele drepte, în fața colegilor săi prezenți în sală. O voce de neconfundat și un mesaj clar pentru păstrarea valorilor academice.
Pe biroul său de la Casa Academiei, revăd vraful de semnale care așteptau difuzarea și-l revăd răsfoind fiecare carte, cugetând, căutând posibile erori și, apoi, semnând Bunul de difuzare. Ușa cabinetului de director rămânea, mereu, deschisă. Oricine îl putea aborda. Îți vorbea despre cărțile de valoare care abia ieșiseră de sub tipar (mirosul cernelii devenea o provocare spre lectură) și îi puteai citi mândria că instituția pe care o conducea a mai lansat un volum
valoros.

În ultima vreme, despre Uniunea scriitorilor, al cărui președinte fusese (1982-1990), vorbea mai rar. Dar cărțile scrise de Dumitru Radu Popescu s-au bucurat acolo de un real succes. Și, nu numai acolo. În biblioteca mea, pe unul din rafturile care-mi ies în evidență, păstrez cu respect și bucurie câteva titluri (Ploile de dincolo de vreme, Împăratul norilor …). Când nu aveam acces (din varii motive) în sălile de teatru, urmăream, virtual, jocul actorilor scoțând din raft volumul respectiv (Pasărea Shakespeare, Un surâs în plină vară …). Am revăzut în timp, filme, povești de film, al cărui scenarist a fost (Rochia albă de dantelă, Păcală…).

În calitatea sa de director al Editurii Academiei, era invitat la lansări de carte. Una dintre ele, anume Trilogia Resursele Minerale ale României, s-a lansat în aula Băncii Naționale a României, în prezența Guvernatorului – academicianul Mugur Isărescu. Paleta portofoliului Editurii Academiei era extrem de largă, cu titluri din domenii foarte diferite. Și totuși, comentariile sale, la astfel de lansări, erau pline de esență. Mereu stăpânea subiectul.

Așa o personalitate culturală! Așa un OM! Așa un coleg! 

Și cum să nu porți în suflet marele regret al pierderii LUI – academicianul Dumitru Radu Popescu – 2 ianuarie 2023. 

Dumnezeu să-l odihnească! 

Academician Nicolae Anastasiu

Dumitru Radu Popescu - cuvânt de adio

A fost un mare scriitor român al timpurilor noastre, cu un destin complicat în care patriotismul, respectul pentru limba română şi iubirea de oameni au fost constanţe biografice.

Cu Dumitru Radu Popescu ne părăseşte un mare clasic pe care nu am ştiut mereu a-l preţui.

Acad. Răzvan Theodorescu, Vicepreşedintele Academiei Române

Academia Română anunță cu profundă durere stingerea din viață, după o lungă și grea suferință, a acad. Dumitru Radu Popescu, prozator și dramaturg de prim rang, poet, scenarist, eseist și editor, reprezentant de frunte al generației ’60 în literatura română. A fost redactor la revista „Steaua”, redactor-șef la „Tribuna”. A fost Președintele Uniunii Scriitorilor (din 1981 până în 1989) și a deținut funcția de Director General al Editurii Academiei Române, până în ultima clipă a vieții.

            Născut la 19 august 1935 în comuna Păușa din județul Bihor, într-o familie de învățători, Dumitru Radu Popescu a debutat, în 1954, în revista „Steaua” și, editorial, în 1958, cu volumul de povestiri Fuga. Debutul ca dramaturg s-a produs în 1960, cu piesa Mama, publicată în revista „Steaua”.

            Atât romanele, cât și piesele de teatru ale lui Dumitru Radu Popescu mizează pe contraste puternice și pe răsturnări spectaculoase, creează situații de o complexitate provocatoare, din care nu lipsesc pitorescul și tragicul. Insolitul, bizarul, senzaționalul, amestecul de planuri între realitate și ficțiune sunt mijloacele predilecte ale autorului de a-și construi o viziune originală, inconfundabilă asupra lumii. Impresionant prin masivitate și forță de proiecție imaginativă este marele ciclu epic inițiat în 1969 cu romanul F și continuat cu Cei doi din dreptul Țebei (1973), Vânătoare regală (1973), O bere pentru calul meu (1974), Ploile de dincolo de vreme (1976), Împăratul norilor (1976), Orașul îngerilor (1985), Dumnezeu în bucătărie (1994), Săptămâna de miere (1994), Falca lui Cain (2001). Caracterul novator al dramaturgiei sale, în care satira devine adeseori contra-utopie, a atras atenția unor regizori precum Aurelian Manea, pentru Acești îngeri triști, Silviu Purcărete, pentru Piticul din grădina de vară, Alexa Visarion, pentru Pisica din noaptea de Anul nou producând montări memorabile.

            Reperele de umanitate din opera sa sunt folclorice, pe de-o parte, și  mitologice, pe de alta. Se recunoaște modelul Antigonei în Duios Anastasia trecea, după cum pot fi identificate scheme și scene din teatrul antic în nuvela Dor sau în Ca frunza dudului din rai. 

            Dumitru Radu Popescu rămâne unul dintre cei mai importanți prozatori ai României postbelice, continuator al marilor scriitori interbelici Liviu Rebreanu și Camil Petrescu. 

Secția de Filologie și Literatură a Academiei Române anunță cu profundă tristețe încetarea din viață a academicianului Dumitru Radu Popescu (19 aug. 1935 – 2 ian. 2023), romancier, eseist, conducător de reviste literare, dramaturg, poet și scenarist. Pentru valoarea artistică a operei, Dumitru Radu Popescu a fost ales membru corespondenț al Academiei Române în anul 1997, devenind membru titular în 2006. A deținut până la sfârșitul vieții funcția de Director General al Editurii Academiei Române. A fost timp de trei ani (1953-1956) student al Facultății de Medicină din Cluj, pe care a părăsit-o pentru a se dedica studiilor filologice și profesiei de scriitor, căreia îi va consacra, cu un devotament exemplar, întreaga și laborioasa sa existență. Anii de formare profesională petrecuți la Cluj și drama Transilvaniei (subiect al unora dintre romanele și dramatizările sale) și-au pus amprenta, ca repere inconfundabile ale biografiei, asupra operei celui ce a urmat toate treptele interioare ale disciplinei scrisului, de la corector și redactor („Steaua”), până la redactor-șef („Tribuna”, 1970), „Contemporanul” (1982), „România literară” (1988), la secretar al Asociației Scriitorilor și, ulterior, Președinte al Uniunii Scriitorilor (1982-1989).

Autor cu vocația totalității, Dumitru Radu Popescu s-a manifestat cu aceeași prospețime și intensitate în toate domeniile artei literare. A fost unul dintre cei mai apreciați și inventivi prozatori din generația ’60, cu un stil opus rețetelor convenționalizate din „obsedantul deceniu”. Subiectele sale originale și viziunea modernă, impregnată de realism critic și tragism existențial, inteligența sa imprevizibilă și percepția realului dilatată în fabulos și mister, parcurg ca un fir roșu întreaga sa creație de romancier, de dramaturg sau de eseist: Vara oltenilor (1964), Dor (1966), Acești îngeri triști (1970), Duios Anastasia trecea (1976) Leul Albastru (1981) ciclurile F (1969), Piticul din grădina de vară (1973), Viața şi opera lui Tiron B., și, scrise după 1989: Dumnezeu în bucătărie (1994), Truman Capote și Nicolae Țic (1995), O batistă pe Dunăre (1997), Paolo și Francesca și al treisprezecelea apostol (1998), Dudul lui Shakespeare (2000), Galaxia Grama (1984), Complexul Ofeliei (1998),  Actori la curtea prințului Hamlet  (1999), Pușca lui Caragiale (2003).

De-a lungul întregii activități, Dumitru Radu Popescu a fost răsplătit cu numeroase premii. A fost laureat al Premiul Uniunii Scriitorilor (în 1964, 1969, 1973, 1975, 1978, 1979, 1980, 1994, 2003). I s-a atribuit Premiul  Cinematografiei pentru  cel mai bun scenariu (în 1964).  Cinci ani mai târziu (1969) a primit Premiul I. L. Caragiale al Academiei Române, iar în 2008 i s-a decernat Premiul Național pentru literatură.

Dispariția lui Dumitru Radu Popescu reprezintă o grea pierdere pentru literele românești și pentru viața academică la început de an 2023.

Detaliile privind inmormantarea domnului Dumitru Radu Popescu, membru titular al Academiei Române:

- Joi, 5 ianuarie 2023, incepând cu ora 15.00  trupul neînsuflețit va fi depus la Capela Mare a Cimitirului Bellu.

- Vineri, 6 ianuarie 2023, ora 11.00  va avea loc slujba religioasă la Capela Mare a Cimitirului Bellu și apoi înmormântarea pe Alea Scriitorilor din Cimitirul Bellu.

Domnul Dumitru Radu Popescu, membru titular al Academiei Române va fi înmormântat cu onoruri militare.

Președinția României i-a conferit Ordinul Naţional „Steaua României“ în grad de Cavaler în decembrie 2015 și Ordinul Național „Serviciul Credincios '" în grad de Cavaler, în anul 2002.

Dumnezeu să îl odihnească

A MURIT DUMITRU RADU POPESCU...

Vestea morţii Academicianului Dumitru Radu Popescu mă tulbură şi descumpăneşte. Când dispar marile valori, marile spirite cu care ai avut şansa să-ţi intersectezi paşii, se rupe ceva din tine.

Întotdeauna l-am simţit pe Domnul Dumitru Radu Popescu un apropiat, un mare prieten al Teatrului Naţional din Craiova.

Afecţiunea, aprecierile Domniei Sale, ne-au însoţit încă de la primii paşi ai directoratului meu craiovean.

Convins fiind de necesitatea existenţei în repertoriu a unor puternice reprezentaţii pe texte româneşti, am decis, imediat după instalarea mea, reluarea spectacolelor de succes „O scrisoare pierdută” de  Ion Luca Caragiale şi „A treia ţeapă” de Marin Sorescu, realizate cu câteva stagiuni în urmă de Mircea Cornişteanu şi a spectacolului, atunci de dată mai recentă, „Paznicul de la depozitul de nisip” de Dumitru Radu Popescu, în regia lui Mihai Manolescu, distins cu mai multe premii la Festivalul Naţional de Teatru din anul 1985, printre care şi Premiul I şi titlul de Laureat pentru cel mai bun spectacol.

Realizând, datorită înţelegerii şi generozităţii maestrului Radu Beligan, Directorul general al Naţionalului bucureştean, succesive turnee în Capitală, am deplasat aceste spectacole, lângă premierele „Mobilă şi durere” de Teodor Mazilu, în regia lui Cristian Hadji-Culea şi „Unchiul Vanea” de Cehov, al lui Mircea Cornişteanu.

Prezent la una din reprezentaţiile cu „Paznicul de la depozitul de nisip”, Dumitru Radu Popescu declara: „Am descoperit doi actori care depăşesc graniţele Craiovei. Doi actori cărora, de acum încolo, o să le spun numele cu toate vocalele şi consoanele, fără să le uit un sfert de consoană. Doi actori care vorbesc atât de puternic artistic, încât se vor numi mereu pentru mine Mirela Cioabă şi Ilie Gheorghe”.

Marea întâlnire a Teatrului Naţional din Craiova cu dramaturgia lui Dumitru Radu Popescu avea să se producă în anul 1989 prin spectacolul capodoperă al lui Silviu Purcărete „Piticul din grădina de vară”, cel care a uluit întreaga noastră suflare teatrală, mărturie rămânând comentariile şi declaraţiile oamenilor de cultură aflate în paginile dedicate prezentării la Bucureşti a spectacolului, reunite sub titlul „Piscul teatrului românesc s-a mutat la Craiova, în câmpie”, extras din chiar declaraţia autorului piesei, dramaturgul Dumitru Radu Popescu.

Spectacolul avea să obţină aproape toate premiile acordate în cadrul Festivalului Naţional de Teatru din 1989, şapte la număr, între care Premiul pentru cel mai bun spectacol, Premiul pentru regie şi cel pentru scenografie.

Imediat după 1989, în primăvara anului 1990, „Piticul din grădina de vară” avea să fie distins, alături de „Unchiul Vanea”, cu Marele Premiu al anului teatral 1989, acordat de Uniunea Teatrală din România.

Desigur, datorită faptului că, în calitate de Preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, fusese împins, aproape automat, între membrii Comitetului Central, după decembrie 1989 s-au găsit şi voci care au dorit şi cerut îngroparea acestui spectacol. Nu am făcut-o, ci din contră, Spectacolul a fost prezentat în continuare cu un succes extraordinar, alături de noile spectacole ale lui Silviu Purcărete „Ubu Rex cu scene din Macbeth”, „Titus Andronicus” şi „Phaedra”, culminând cu prezenţa sa la Festivalul Convenţiei Teatrale Europene de Luxemburg - Capitala Culturală a Europei 1995, unde a fost declarat cel mai bun spectacol al Festivalului.

Dumitru Radu Popescu a urmărit, a încurajat şi aplaudat întreaga devenire planetară a Teatrului Naţional din Craiova, simţindu-l în permanenţă alături de noi.

În aceste momente, încărcate de emoţie şi tristeţe, generate de pierderea marelui prieten al Naţionalului craiovean, am simţit nevoia să mă duc şi să redeschid cartea sa „Actori la curtea prinţului Hamlet”, care se încheie cu puternica impresie pe care i-a produs-o vizionarea spectacolului craiovean „Hamlet” al lui Tompa Gábor, în care actorul Ion Colan, interpretul Duhului tatălui, împrumutase chipul lui Shakespeare, din care, în semn de omagiu adus marelui scriitor, reproduc un fragment:

Când m-a invitat Emil Boroghină să văd „Hamlet”, la Craiova, am acceptat cu plăcere, din trei motive: din drag de Shakespeare, din drag de trupa din Bănie şi din sfânta curiozitate de a privi cu ochi personali cum mai arată, astăzi, actorul Shakespeare! Trebuie să spun că la Craiova actorul Shakespeare arată foarte bine! Neschimbat! Chiar m-am întreţinut cu el câteva clipe, după spectacol, chiar am dat mâna cu Shakespeare! Chiar i-am spus: „Bătrâne, eşti talentat, ai fost foarte bun! ”. I-am promis că n-o să-l uit, dovadă că scriu aceste vorbe despre prietenul meu Shakespeare - Colan!...

Dragă Emil Boroghină, iarăşi ne-ai obligat să ne gândim la marile întrebări ale lumii - văzând acest „Hamlet”, scris de contemporanul nostru, Shakespeare. Mai bine, domnule Boroghină, te dădeau afară, în 1990, de la direcţia Naţionalului! Teatrul românesc pe care îl reprezintă cu brio Craiova ar fi pus-o de mămăligă (oltenească) şi n-aş mai fi venit nici eu în capitala Teatrului de pe Globul lumii să dau mâna cu domnul Colan William Shakespeare!

Oare sărbătorile viitorului se pot construi pe un vid al istoriei, meştere Colan?

A uita sau a nu uita, a fi sau a nu fi! Aceasta-i întrebarea?

Pentru mine, trecerea în lumea de dincolo a lui Dumitru Radu Popescu reprezintă o uriaşă pierdere.

Împreună cu Domnia sa şi cu Domnul Academician Eugen Simion am fondat la Craiova în 1997, imediat după moartea lui Marin Sorescu, „Zilele Marin Sorescu”, domnul Dumitru Radu Popescu fiind prezent la toate primele ediţii, sprijinindu-ne în desfăşurarea acestora.

Deşi ştii că moartea e în firea lucrurilor, ai vrea ca în cazul celor apropiaţi ea să întârzie cât mai mult. Pentru mine, moartea domnului Dumitru Radu Popescu a venit prea devreme. O să-i simt lipsa, o să-i simţim mult timp lipsa.

Mă obişnuisem să-i dau din când în când telefoane, să mă sfătuiesc cu Domnia Sa.

Prin dispariţia Academicianului Eugen Simion şi cea de acum a lui Dumitru Radu Popescu, cultura craioveană pierde doi mari prieteni, sfătuitori şi protectori.

Teatrul românesc intră în zile nedeclarate de doliu. Pentru mulţi dintre noi dispare ultimul mare dramaturg român al secolului trecut, component al strălucitului trio Teodor Mazilu, Marin Sorescu, D.R. Popescu.

Emil Boroghină

actor, Societar de Onoare al Teatrului Naţional din Craiova, Fondator al Festivalului Internaţional Shakespeare

Dumitru Radu Popescu trăind ...

ARTA LUI A MĂRIT VEDEREA şi a iluminat curajul gândirii...Timpul de febră în care am trăit îi ardea imaginaţia... D.R. Popescu a scris pentru că a înțeles cum să trăiască mărturisind în simfoniile ideilor fața nevazută a lunii, cea luminată întotdeauna de soare. Romancier prin talentul conștinței, dramaturg şi scenarist prin vocație, patimaș şi revoltat prin structură, Creatorul poveștilor cu Ecou în stihia Adevărului a învățat de la durere care e bucuria Creației.

Mi-l amintesc cum în 1972, la Cluj, mi-a dăruit un text: „O pasăre dintr-o altă zi”... pe prima pagină era scris: „celor patru Popești neștiutori de carte”.  Era un semn al moștenirii, un testament cu deschidere spre Calea Lactee, atunci când cultura română se întunecase după (tezele din iulie) 1971. Odată cu acel spectacol, am avut privilegiul să fiu pe lista creatorilor de spectacol teatral sau filmic ce se împărtășeau din opera inedită, incandescentă, plurală a scriitorului.

D.R. Popescu iubea scena, gândea ipostazele închipuirii spectaculare cu finețea unei concepții violent-poetice, în care personajele trăiau într-un carusel al mistificării unde nimic şi nimeni nu mai cunoaşte Adevărul. Sarcasmul vizionar chema, striga, întărea Revolta care era constrânsă de lașitatea hegemonă la tăcere. Sensul operei sale a fost demnitatea ca valoare umană...

Ultima întâlnire cu D.R. POPESCU, am avut-o la Bookfest 2022, la stand-ul I.C.R.. Avea în privire acel abur al plecării înspre stele... am zâmbit, a rostit cu căldura vieții pământene: Sunt cel mai bogat scriitor (priveam nedumeriți, a schimbat zâmbetul în seninătatea ultim-râs, final surprizător) AM ZECE NEPOTI!  Cred că eram singurul care a înțeles temeiul dedicației de pe manuscrisul Păsării dintr-o altă zi - atunci în 1972 - care se lumina în 2022. „Moartea e viața trăită”. 

Visarion Alexa,

regizor de teatru şi film, scenarist,

Director Onorific al Teatrului „Mihai Eminescu” din Botoşani

A murit un scriitor! Scurt subiect pentru o schiţă!

Da! Dar un mare scriitor! Un om generos! Acum există scriitori puşi pe afişe şi lipiţi prin staţii de troleibuz sau cei ce scriu pachete-cărămizi îmbuibaţi de burse şi sperând la mari lauri scandinavi! Omul acesta a salvat pe mulţi! Dar cei salvaţi au uitat şi s-au urcat imediat nu în barca salvării ci în cea a impostorilor, au dat poemele pe averi şi talentul pe arginţi!

Îngerii lui trişti vor deveni veseli, aşa îl vor primi, veseli şi acel monolog despre fata făcută din flori îi va îndruma să caute în Gradina Raiului regina nopţii, clopoţei, indrusaim, bujori, gura leului, narcise... şi toate câte sunt pe lumea asta!

A murit un scriitor! El se va numi mereu DRP.

Prof .Univ. Dr. Laurenţiu Damian,

regizor, Preşedintele Uniunii Cineaştilor din România

Expresia unei mari voințe  

Constantin Cubleșan din Tribuna Magazine

„Dumitru Radu Popescu vine în teatru aducând un tip nou de analiză conflictuală, pe care îl experimentează și în romanele sale (F, Vânătoarea regală ș.c.l.), dezvoltând, în flux oral, diverse opinii justițiare ale protagoniștilor, acuzatoare, cu adresă la culpabilități individuale dar și colective, de ordin moral ori politic, totul abordat în perspectivă oarecum detectivistă, răscolind astfel subteranele conștiințelor, construind intrigi oarecum misterioase, aparent confuze, într-o anecdotică stufoasă, pe ample structuri dialogale, specific teatrale. (…)

            În epocă, Dumitru Radu Popescu se dovedește a fi dramaturgul cel mai popular, cel mai apreciat, cu piesele cele mai multe reprezentate scenic. Critica și istoria literară îl consemnează ca atare, subliniind originalitatea și valoarea artistică a scrisului său. (…) E profilul unui scriitor referențial, aflat mereu în avangarda generației sale și nu numai, provocând și stimulând discuții aprinse în spaţiul critic; pentru analiza și estimarea valorică a creației sale se organizează simpozioane și festivaluri în care sunt reunite spectacole diferite de pe scenele diferitelor teatre din țară; este tradus și jucat în străinătate. (…)

            Numeroasele piese publicate de Dumitru Radu Popescu în ultimele trei decenii trebuie receptate ca literatură propriu-zisă, așa cum de fapt și sunt. Dramaturgul e același scriitor potent dintotdeauna. El există, indiferent dacă teatrele noastre îi acordă sau nu atenția pe care o merită. Exercițiul critic asupra lor e necesar și chiar obligatoriu. Altfel, riscăm să pierdem din atenție una din cele mai originale pagini de dramaturgie actuală”.

In memoriam D.R.P.

Printre urările de „La mulți ani!”, dialogând cu un coleg de breaslă, îl întreb: Ce părere ai că și D.R.P. s-a prăpădit? Sunt întrebat: „Cine?” Răspund: Dumitru Radu Popescu. „Vai, de mult? ” Nu, chiar acum, la începutul anului. „Serios? Mi s-a părut că de mulți ani... ” Când moare cineva? Și de câte ori. Ei bine, D.R. Popescu a murit de multe ori și sunt sigur că mai trăiește. Pentru noi, cei care am trăit mai multe furtuni ale istoriei, nu vrem sau nu putem să facem diferența între creator și creație. Îl iubim pe X şi elogiem opera sa; dacă nu-l mai iubim, aruncăm tot ce-a făcut. Sau invers. Z e om bun, deci tot ce a făcut e bun.

D.R. Popescu a fost un talent original al literaturii, în multe domenii. Dacă ar fi trăit într-o democrație așezată, azi președintele țării ar fi declarat trei zile de doliu național. Dar cum a trăit și a creat într-o dictatură cumplită și într-o perioadă de vânători de vrăjitoare cu un zgomot de fond atenuat, îşi așteaptă descoperirea „moştenirii” de către posteritate. Nici funcția de Președinte al Uniunii Scriitorilor din România, în perioada 1982-1990, nu l-a ajutat în perioada postdecembristă. Dar el a avut puterea și inteligenţa să nu aspire la un nou rol în viața publică. A avut forța să se retragă și să-și facă autocritica.

E un mare păcat faptul că teatrele au renunțat la talentul lui după 1990, fiindcă putea să devină un dramaturg recunoscut. Avea o afinitate pentru gândirea scenică. În epoca în care politica forța prezentul, piesele „Acești îngeri triști”, „Pisica în noaptea Anului Nou”, „Pasărea Shakespeare” şi „Piticul din grădina de vară” erau ca o gură de oxigen. Nu întâmplător au fost regizate de Silviu Purcărete, Ioan Taub, Gheorghe Harag, Alexandru Colpacci sau Miklós Tompa. Și teatrele maghiare din țară au avut permanent în repertoriu piesele lui D.R.P., pentru valoarea lor. Pe lângă calitatea pieselor, autorul avea o relație specială cu cultura maghiară. El s-a născut lângă Oradea, a studiat la Cluj şi, între timp, a învățat limba maghiară. A şi  tradus din maghiară cea mai cunoscută operă a lui Fodor Sándor, „Csipike”. Poate că, în urma acestui trist eveniment, ar trebui să reanalizăm și relațiile culturale româno-maghiare... În 1992, într-un interviu dat la Budapesta vorbește despre cerul comun care acoperă România și Ungaria. Același Soare, aceleași stele... de ce nu ne împărțim și dragostea?

prof. univ. Attila Gáspárik,

Universitatea de Arte Tg. Mureş