Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
O imagine asupra evenimentelor care s-au abătut asupra țării noastre în vremuri de foc. Ce am câștigat și ce am pierdut sub comanda Mareșalului? A fost Antonescu criminial de război sau luptător pentru reîntregirea patriei? Aflați răspunsurile din cartea oferită începând de astăzi de Jurnalul. Iată câteva pasaje.
Context politic
„Viaţa popoarelor este o veşnică şi încordată luptă; o luptă pentru drepturi şi pentru dreptate, o luptă pentru afirmare şi pentru înălţare“. Aceste cuvinte ale Mareşalului Ion Antonescu, desprinse dintr-o cuvântare rostită la Radio Bucureşti la 5 noiembrie 1941, se raportează cel mai bine la situaţia României în epoca celui de-al Doilea Război Mondial (anii 1939-1947), atunci când ţara, prinsă în vâltoarea conflictului planetar dintre 1939 şi 1945 s-a aflat – nu o singură dată –, ca urmare a politicilor şi practicilor greşite ale cabinetelor de la Bucureşti de dinainte şi după 1 septembrie 1939, dar, mai cu seamă, prin voinţa şi presiunile imperialismelor totalitare german şi sovietic şi ale celor momentan aliate lor, în pragul dezastrului naţional, salvarea survenind, ca un miracol, cu preţul unor imense sacrificii şi nebănuite eforturi, prin acţiunea întregului popor român şi a unora dintre liderii săi politici şi militari, prin intervenţia – în ultimă instanţă – a acelor forţe „ascunse“ ce singure pot explica misterele evoluţiei istorice.
Cele 13 dictate care au încercat, dar nu au reușit să distrugă poporul român
Cititorul, nu ne îndoim, va fi de acord cu noi că – în limitele volumului de faţă – nu a fost posibil să cuprindem întreaga gamă a problemelor (unele cruciale pentru existenţa însăşi şi destinul neamului românesc) specifice epocii 1939–1947. Ne-am străduit, în general, să rămânem fideli titlului propus, astfel că în centrul atenţiei noastre se află cele 13 dictate pe care marile puteri totalitare şi netotalitare le-au impus României între 1939 şi 1947, în majoritatea cazurilor fără a o chestiona şi fără a se formaliza să obţină semnătura reprezentanţilor ei oficiali pe unele dintre documentele respective, ca să nu mai vorbim despre unele fapte consumate – „la lumina fulgerului“, cum remarca neîntrecutul nostru N. Iorga în 1939 – şi spre folosul Reichului nazist iniţial şi, în etapa finală a conflagraţiei secolului, spre marele avantaj al U.R.S.S.: - la 23 august 1939: protocolul adiţional secret al pactului de neagresiune sovieto-german privind recunoaşterea de către Berlin a includerii Basarabiei în „sfera de interese“ a Moscovei; - la 26–27 iunie 1940: notele ultimative sovietice relativ la cedarea neîntârziată şi sub ameninţarea recurgerii la forţa armelor a străvechilor provincii româneşti Basarabia şi Bucovina de Nord; - la 30 august 1940: dictatul de la Viena impus României de către Hitler şi Mussolini pentru cedarea părţii de nord a Transilvaniei străbune Ungariei horthyste; - 6 septembrie 1940: abdicarea cvasi-forțată a regelui Carol al II-lea; - mai-iunie 1944: acordul tripartit anglo-sovieto-american relativ la trecerea României în „sfera de interese“ a URSS pe perioade 7 de câte trei luni în cursul războiului Naţiunilor Unite împotriva Germaniei şi a ultimilor ei aliaţi; - 12/13 septembrie 1944: impunerea României a dictatului convenţiei de armistiţiu de către puterile Naţiunilor Unite – URSS, SUA şi Anglia; - octombrie 1944: perfectarea acordului Churchill–Stalin la Kremlin cu privire la recunoaşterea situării României (şi a întregului sud-est european!) în „sfera de interese“ a URSS; - februarie 1945 : acordurile de la Yalta parafînd, după expresia fericită a lui N. Baciu, crucificarea României ca ţară în cercul intereselor Kremlinului ; - 6 martie 1945: impunerea de către Moscova, cu concursul comuniştilor din ţară, a guvernului pro-sovietic dr. P. Groza; - august 1945: precizarea politicii marilor învingători din Europa (URSS, SUA şi Anglia) prin acordurile de la Potsdam vizavi de statele foste „satelite” ale Germaniei hitleriste, inclusiv România; - 19 noiembrie 1946: impunerea de către puterea ocupantă în România, URSS, a voinţei sale de liber arbitru în cazul rezultatelor alegerilor parlamentare; - 10 februarie 1947: smulgerea semnăturii României pe tratatul de pace înrobitor de la Paris, pregătit şi dictat de către marii învingători în cel de-al Doilea Război Mondial şi partenerii lor; - 30 decembrie 1947: impunerea abdicării forţate a regelui Mihai I de către gruparea comuniştilor din ţară în cooperare cu/la instigarea Kremlinului, moment ce a marcat tranformarea Regatului României în republică populară, mai precis în statul exprimând dictatura comunistă ce s-a prelungit până la revolta poporului român din decembrie 1989. Ne face plăcere să credem că ţelul ce ne-am propus va fi fost atins din momentul în care cititorul va fi aflat chiar şi răspunsuri parţiale, sugestii ori numai simple referiri şi puncte de plecare pentru studiul problemelor numeroase şi grave ce au frământat România în epoca dictatelor dintre 1939 şi 1947
Citește pe Antena3.ro
Cum a leșinat Manoilescu când am pierdut o parte a Trasilvaniei
Întorşi la hotel, vedem ziarişti unguri care distribuiau «noua hartă», dovadă că ungurii ştiau de mai înainte rezultatul! Manoilescu şi Valer Pop au lacrimi în ochi, ne povestesc drama. Li s-a spus că nu mai au de pledat cauza neamului lor, arbitrii cunoscând perfect situaţia. Sunt introduşi într-un salon şi aşezaţi la masă cu Ribbentrop şi Ciano. Apoi vine Teleki şi Csáky şi iau şi ei loc. Ribbentrop se scoală spre a citi sentinţa. Manoilescu vrea să vorbească. I se răspunde: «După sentinţă», în timp ce se citeşte sentinţa, lui Manoilescu îi vine rău. Ribbentrop întrerupe şi se dă un pahar cu apă lui Manoilescu. Apoi se continuă. Se arată harta. Manoilescu se clatină, am impresia că va cădea. Cere cuvântul spre a face o declaraţie (îi pregătisem o formulă de protest pentru orice eventualitate: «Adânc amărât de cruda soartă pe care împrejurările o impun României, mă tem că istoria va demonstra că soluţiunea de azi nu este de natură a statornici liniştea în Sud-Est», pe care el o mai atenuase). I se spune că întâi se semnează protocolul, apoi se fac declaraţiile. Are forţa de a semna, de a nu le arunca o călimară în cap. Apoi cere cuvântul cum i se făgăduise. Dar acum i se comunică inutilitatea declaraţiilor după faptul împlinit. Manoilescu leşină, este dus într-o altă odaie pe o canapea, unde i se face o injecţie. Astfel, mişeleşte, prin surprindere şi violenţă, ca de tâlhari în miez de codru este ucisă România Mare de Hitler şi Mussolini, de Ribbentrop şi Ciano. Dar nu este adevărat! ea n-a murit. Mai falnică şi mai măreaţă ca oricând, ea va învia ca Mântuitorul. Şi tot ce s-a petrecut azi nu va fi decât un vis urât. Căci Dumnezeu e veşnic şi peste chinuri vremelnice, menite a purifica neamul nostru, ne va da Dreptatea care este a Lui şi pentru care sângerăm din moşi strămoşi. Trăiască România Mare!“
Rugă pentru popor
Poporul român nu a fost un popor răsfăţat de destin. De patru mii de ani, el a trăit numai zile grele.
Născut şi aşezat de soartă acolo unde azi stă răstignit, neamul nostru are rădăcinile adânc înfipte pe locurile unde sufletul românesc îşi plânge nenorocul şi blestemul istoric.
Datorită aşezării geografice, neamul românesc a trăit, în sufletul lui curat, toate frământările, tot zbuciumul furtunos al istoriei universale.
El a pătimit şi s-a rugat.
El a pătimit, dar nu s-a frânt, deoarece a fost călit în focul sacru al unei conştiinţe naţionale puternice şi s-a pătruns de misiunea sa istorică, de drepturile sale asupra pământului vremelnic cotropit de duşmani.
Ca stâncile de granit ale Carpaţilor, neamul românesc a înfruntat cu bărbăţie toate loviturile nedrepte ale destinului. El nu s-a clintit şi n-a îngenuncheat, cu toate că a fost lovit mişeleşte şi pus în lanţuri.
Conştient de valoarea sa naţională şi de chemarea sa universală, poporul român a fost sentinelă curajoasă a Europei creştine, civilizate şi ingrate, în faţa pericolului ce o ameninţa de la Răsărit.
Cotropitorii ce ameninţau libertatea, cultura şi civilizaţia acestei Europe, secole de-a rândul şi-au rupt lăncile în pieptul eroic al poporului român.
Şi această Europă a trăit şi a prosperat.
Despărţiţi politiceşte şi geografic, românii au supravieţuit ca popor. În faţa cotropitorilor vremelnici, unitatea conştiinţei lui naţionale a rămas neclintită.
Plămădită de secole şi păstrată vie de dascăli, de preoţi, de cărturari şi de fruntaşi politici, conştiinţa românească a rămas vie” - celebrul avocat Nicolae Baciu, evadat din închisorile comuniste din România și Iugoslavia.
Nu ratați începând de astăzi Jurnalul și cartea ”România cu și fără Antonescu”, la prețul special de 25 de lei cu ziar inclus.
