Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
A.E. Baconsky (n. 1925, Hotin, Basarabia) este autorul unei opere complexe şi originale, a cărei reeditare integrală ar putea determina o analiză atentă şi o receptare meritată mai cu seamă în zilele noastre.
A scris şi a publicat poezie, proză, eseuri şi critică literară. A tradus din lirica universală, a conceput şi realizat "Panorama poeziei universale contemporane" (1972), a scris numeroase studii despre pictură, a îngrijit şi prefaţat albumele de artă, printre care Ţuculescu, Botticeli, Ghiaţă. Absolvent al Facultăţii de Drept din Cluj, a frecventat, de asemenea, cursurile de estetică şi filosofie ţinute de Lucian Blaga. A fost unul dintre poeţii reprezentativi ai grupului de la revista Steaua, în paginile căreia a militat pentru legitimarea lirismului, într-un timp în care literatura era saturată de clişeele ideologice ale realismului socialist.
În 1956, la primul Congres al Scriitorilor din România, şi-a amendat şi renegat chiar şi propriile versuri proletcultiste cu care debutase în anii '50, scrise în spiritul cerinţelor timpului. A lansat pe atunci, în versuri, lozinci la modă, sub semnul "literaturii noi". Versuri celebre pe-atunci, facile şi de un haz nebun în zilele noastre, sunau aşa: "Trece-o noapte şi mai trece-o zi,/ Se ascute lupta între clase,/ Iar chiaburii-au început a fi/ Elemente tot mai duşmănoase". Cum spuneam, s-a dezis de toate acestea, a trecut proba de foc, a mărturisit, într-o perioadă când această asumare nu era deloc în avantajul său. O dată cu renunţarea la poezia conjuncturală, A.E. Baconsky topeşte în versurile sale un lirism confesiv, cu nuanţe de pastel, ceea ce fusese acceptat în epocă drept "poezie de notaţie".
Publică volumele "Fluxul memoriei" şi "Dincolo de iarnă" (1957), "Imn către zorii de zi" (1962), "Fiul risipitor" (1964), care îl dezvăluie pe Baconsky drept ceea ce era de fapt, un scriitor expresiv, exuberant, dar şi melancolic, cu un discurs liric abundent şi învăluitor. Volumul "Cadavre în vid" (1969) închide între coperte o armonie dureroasă şi o căutare a sinelui duse până la crize de identitate, îndurate în decoruri de coşmar. Spune în ciclul "Autoportret în timp": "Trebuie să fi trecut multe ploi, multe viscole, trebuie/ să fi pierit ziduri şi oşti (...)/ să se fi dus dracului multe imperii/ ca să încep a semăna în sfârşit cu mine". Volumul "Remember" reuneşte însemnări de călătorie petrecute în câteva ţări occidentale. Autorul subintitulează cartea "Fals jurnal" şi explică: "Aventura s-a consumat în interior, în labirintul unor confruntări şi reflexii pe care melancolia exasperată şi privirea de gheaţă n-au încetat să şi le dispute".
Despre personajul public Anatol Emilian Baconsky, taxat de unii privitori drept un "dandy comunist", Ioana Diaconescu povesteşte într-un articol din România Literară, cum era atunci când l-a întâlnit prima dată, în anul 1971: "Un domn tânăr cu părul alb, elegant şi cu mişcări bine cântărite, care purta în acea zi un costum gri deschis, impecabil şi sub gulerul cămăşii imaculate o lavalieră. (...) Părea un om prosper, nimic din înfăţişarea lui nu trăda ce i se întâmpla de fapt, că nu i se mai publica nici o carte, că nu avea mijloace de subzistenţă şi că suferea de o amărăciune cronică".
Scriitor plurivalent, A.E. Baconsky a fost un intelectual de primă mărime, o personalitate pregnantă şi controversată care a impus un stil grav şi inconfundabil. A căzut în dizgraţia regimului comunist după ce a publicat în 1975, într-o revistă berlineză, romanul "Biserica neagră", o parabolă despre dictatură. Romanul fusese citit la postul de radio Europa liberă şi, evident, respins de cenzura din România. Cartea, publicată în 1990, a fost numită "o antiutopie", prezentând ororile totalitarismului comunist, pornit pe anihilarea individualităţii şi a personalităţii umane. Personajul principal este obligat să locuiască într-o biserică părăsită, dintr-un oraş asediat de o stranie "ligă a cerşetorilor". De altfel, nici un personaj al romanului nu are nume (protagoniştii sunt identificaţi prin profesiile lor), autorul înfăţişând – şi prin acest procedeu – depersonalizarea impusă de regim.
Reeditarea cărţilor lui Baconsky înseamnă un act de recuperare, de dreptate, este poate chiar o urgenţă. Eugen Simion a semnalat că Anatol Baconsky este un poet despre care se vorbeşte foarte puţin: "Opteziciştii nu l-au revendicat printre modelele lor, ei renunţă programatic la formele de seducţie ale lirismului înalt, iar douămiiştii şi, în genere, postmoderniştii îl ignoră cu desăvârşire. Nu au o justificare, dar putem bănui că acest mandarin al melancoliei nu intră în ecuaţia lor morală şi estetică... Este, după gustul lor, un poet livresc, prea ceremonios şi, sub influenţa lui Blaga, se ţine prea aproape de miturile unei naturi pline de semne (mituri) iscoditoare...".
Până la vârsta de 52 de ani, A.E. Baconsky a reuşit să consolideze, prin scrisul său, o operă variată, elevată, scrisă cu colţul inimii şi aşternută pe hârtie de condeiul unui om de cultură solidă. Între versurile sale se regăsesc şi acestea: "Semnele stelelor spun că aşa mi-a fost dat/ n-am să mai plec din această cetate/ Cândva veţi da numele meu unui plop/ şi o părere de rău/ după trista risipă a anilor mei, vă va prinde". Nu vom şti ce semnal din viitor o fi primit Baconsky atunci când a scris aceste versuri. Nu ştim nici dacă vreun plop îi poartă numele. ştim doar că în acel 4 martie de foc, jale şi blestem, din 1977, Anatol Baconsky se afla împreună cu soţia sa, Clara, în casa prietenilor Veronica Porumbacu şi Mihail Petroveanu. Clădirea s-a prăbuşit sub seism şi patru destine tragice au fost curmate brusc. A.E. Baconsky a murit sub dărâmături, în plină putere creatoare.
Citește pe Antena3.ro
