Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Jurnalul vă oferă miercuri romanul ”Drumul meu cu Irene”, de Monica Nunweiller, scriitoare descoperită de maestrul Dinu Săraru. ”Mi-a dat câteva pagini care m-au uimit. Am încurajat-o să continue și a ieșit o carte de excepție, cu o scriitură foarte bună. Eu am descoperit-o și sunt mândru de ea”, spune marele romancier care a împlinit zilele trecute 89 de ani. Dar cine este Monica? Da, v-ați dat seama, face parte din cea mai mare familie de sportivi români: familia Nunweiller.
Jurnalul: Care e povestea cărții?
Monica Nunweiller: Voiam să scriu încă de prin tinerețe, dar știți cum e, viața te prinde în vâltoarea ei și, ca femeie, nu ai timp, ca orice soție și mamă. Între timp, soțul a murit la 45 de ani, fetița s-a măritat, iar mai nou am găsit timp și am zis să-mi descarc sufletul. Și cum e mai bine decât în scris?! Cartea este, mai mult în ghilimele, autobiografia mea. Fiind o nostalgică a Bucureștiului din perioada interbelică, având multe rude care mi-au tot povestit din copilaria lor, am folosit un personaj martor pentru a face o paralelă între societatea interbelică, cea comunistă și cea post-decembristă. Am făcut acest lucru pentru a putea să-mi exprim părerile despre evenimentele prin care am trecut în copilărie și în tinerețe. Atunci tragi concluzii infantile, dar la bătrânețe le arnajezi, le înţelegi altfel. E și o odă adusă cartierului Cotroceni.
Cum s-a născut ”Drumul meu cu Irene”?
Într-o dimineață superbă de primavară, când am ieșit să plimb câinii, mi s-a deschis toată cartea în cap, parcă a venit de la Dumnezeu. În 3 luni am scris romanul, l-a citit domnul Dinu Săraru, i-a plăcut foate mult și după 6 luni i l-am dat unei edituri. Nu a fost primul, mai realizasem un roman de ficțiune.
Proveniți dintr-o familie de mari sportivi, iar dvs ați fost jucătoare de tenis de top.
Da, cine nu-i știe pe fratii Nunweiller?! De la ei vine actualul nume al dinamoviștilor, de ”câinii roșii”. Unchiul meu, Lică, avea părul roșu, iar galeria îl numea ”câine roșu”. Noi îi spuneam Ghideon, după un personaj din filmul ”7 neveste pentru 7 frați”. Pe românește Ghidală. Tatăl meu, Costică, a fost poloist, tot la Dinamo. S-a lăsat și a lucrat în Ministerul de Interne, ca să poată să-i crească pe ceilalți 6 frați ai săi. Îi auzeam mereu spunând că, chiar dacă nu îi îndrepta el spre sport, probabil tot ar fi ajuns fotbaliști, dar că datorită lui au jucat atât de bine. Din 7, doar doi mai trăiesc.
Sportivă și dvs.
Da, am jucat tenis. Am fost campionă națională la simplu, la dublu, la mixt, la tot. Am câștigat câteva turnee pe echipe foarte bine cotate la vremea aceea. Cum ar fi Cupa Principesa Sofia, în 1973, la Malaga. Aceasta competiție era un adevărat Campionat Mondial. Eram în echipă cu stelele tenisului românesc: Maria Simionescu, Virginia Ruzici, Florența Mihai. Însă pe când aveam 19 ani, lucrurile s-au complicat. Plecarea, sau fuga în străinătate a unchiului meu, Radu Nunweiller, mi-a năruit tot universul. Brusc, ușile mi s-au închis. Vă las să descoperiți în paginile cărții cum și în ce fel am reușit să trec peste asta. Citiți, că merită!
Ce relație aveți cu scriitorul Dinu Săraru?
Familia dânsului este și familia mea. Din copilarie, fetele dânsului au fost la mine în casa, iar eu în casa lor. Fetele lui Dinu Săraru îmi sunt ca niște surori, și asta de 40-50 de ani.
