Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
"Despre «Princepele» s-au spus lucruri adevărate, între ele şi acela că-i un roman istoric cu cheie, ceea ce vrea să zică mai multe feluri de simboluri şi aluzii. Alt fapt, incontestabil, este că romanul are o «filozofie» sau încearcă a avea una meditând în jurul ideii de putere. «Puterea» ar fi dat adevărata temă a cărţii lui Eugen Barbu, iar pretextul – o epocă aberantă, crudă şi somptuoasă în istoria noastră: epoca fanariotă" – Eugen Simion.
Reeditarea "Princepelui" lui Eugen Barbu în colecţia Biblioteca pentru toţi naşte câteva întrebări. Cum va fi citită, azi, această carte îndelung controversată la apariţie? Cu plăcerea aparte, uşor desuetă, pe care ne-o dă rafinamentul stilistic al naraţiunii? Sau ca o parabolă despre Putere, acest viciu devorator, dincolo de timp şi de spaţiu? Ca pe un roman "cu cheie", cu trimiteri mai mult sau mai puţin voalate la situaţii şi personaje de epocă? Or, poate, vom pune înaintea lecturii dezgroparea scandalurilor "cu miză grea" care au însoţit publicarea romanului?
Ca în cazul altor cărţi ale lui Eugen Barbu, şi romanul "Princepele" îşi are istoria sa, învolburată şi complicată, care face, ea însăşi, cât un roman! (Piesele acestui dosar le găsim în Eugen Barbu "Opere" – Ediţie îngrijită, cronologie, note, comentarii, repere critice de Mihai Ungheanu, prefaţă de Eugen Simion. Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Univers Enciclopedic Bucureşti 2006, volumul II, pag 1781- 1839).
Cel care a spus primul, răspicat, că "Princepele" este "un dialog al Puterii" a fost, cred, Laurenţiu Ulici. În ce îl priveşte, Eugen Barbu n-a ascuns vreodată că "Princepele" este o parabolă despre Putere, aşa după cum notaţiile din "Caietele Princepelui" scot la lumină faptul că, dincolo de situarea într-o altă epocă istorică şi de luxuriantele trimiteri livreşti la vremea fanarioţilor, autorul a vrut să spună lucruri dureroase despre lumea în care trăia: "Evident că Princepele nu era numai Brâncoveanu care nici măcar fanariot nu fusese, dar trebuia combinat cu alţi domnitori la fel de rapaci, nelegaţi de neamul nostru, formând laolaltă tipul spoliatorului plin de farmec, cinic şi lipsit de scrupule."
Citește pe Antena3.ro
Literatura aşa-zis "esopică", scrisă "în pilde", pentru cine poate şi vrea să-i priceapă tâlcul ascuns, ca şi procedeul de a construi istorii din alte timpuri în care să vorbească, de fapt, despre prezent, nu erau noutăţi în literatura română. După cum personajele de carte care ascundeau identităţi contemporane autorilor nu erau ceva necunoscut până la "Princepele". De-ajuns să ne gândim la "Istoria ieroglifică" a lui Dimitrie Cantermir sau la "Bietul Ioanide" şi "Scrinul negru", romanele lui G. Călinescu, fiecare, în felul său, avându-şi modele recognoscibile în galeria timpului în care au fost scrise. În fine, să nu uităm că, la scurtă vreme după ce emigrează, Petru Dumitriu tipăreşte "Întâlnire la judecata de apoi", în care face o necruţătoare radiografie a faunei politice dintr-o Românie pe care o cunoscuse atât de bine şi de direct. De data asta, însă, lucrurile erau ceva mai complicate. Autorul, el însuşi hârşit în războaie de uzură, înţelesese foarte bine că bătălia pentru "Princepele" nu mai era doar o bătălie literară, ci devenea bătălie politică! Cu atât mai mult cu cât personaje cu rang şi renume din lumea literară (şi poate că nu numai…) se puteau lesne recunoaşte dincolo de ficţiune.
Fapt semnificativ, în polemicile aprinse în jurul cărţii s-au detaşat, prin simţul măsurii şi prin respectul pentru valoarea estetică, opiniile reprezentanţilor unor generaţii literare diferite. Astfel, Perpessicius, recunoscut pentru spiritul său tolerant, răspunde, elegant, dar decis acuzelor aduse "Princepelui" şi autorului său: "Princepele rămâne ceea ce împrejurările şi Eugen Barbu însuşi au hotărât: o mare creaţie literară, o ficţiune impregnată de toate darurile autorului, însă o ficţiune pentru care Eugen Barbu a întreprins numeroase investigaţii." La rândul său, Cornel Ungureanu, un alt important critic literar, recunoaşte: "Princepele nu este o simplă cronică istorică de moravuri, menită să reprezinte domnia Fanarioţilor în România. Princepele este prin excelenţă un roman de idei, nu o carte făcută să încânte numai prin verva polemică a autorului sau limba sa literară, ci aminteşte rafinamentul unei arte bizantine târzii." Şi, mai departe: "«Princepele» este o parabolă sumbră despre Putere, un text polemic al unui spirit umanist, capabil să ridice măştile unor guvernări despotice ce deteriorează însăşi esenţa conştiinţei poziţionale libere."
Rămâne ca această nouă ediţie a "Princepelui" să aducă o nouă înţelegere şi o nouă perspectivă de lectură a cărţii.
